Chiloții

Mamaia era plină de găini cărora le dăduse nume de oameni. Cocuța, Lola, Marcela, Piroșca, Ildi, Ibi, Fetița, Leia, Golașa, Melania și Petruța. Ele creșteau și se înmulțeau în curtea […]

Mamaia era plină de găini cărora le dăduse nume de oameni. Cocuța, Lola, Marcela, Piroșca, Ildi, Ibi, Fetița, Leia, Golașa, Melania și Petruța. Ele creșteau și se înmulțeau în curtea noastră, lungă ca o arteră femurală de uriaș, dar ele trăiau mai mult pe pielea ei. De la depărate, mamaia părea un pom cu găini, în loc de ramuri.

Galinaceele se obrăzniciseră, i se cocoțau pe cap, pe umeri, de poalele fustei i se agățau cu ghearele și cârâiau toate-n cor. Apoi, când mamaia le certa, ele răspundeau, ofensate: cococococo, cârr- cârr, coocoooo! Și o priveau cu un singur ochi.

Se găinățau pe unde apucau. Intrau în casă, se urcau pe masă, pe pat, pe mobile, pe aragaz, săreau printre oale și strachini de Corund. Erau incredibil de tâmpite.

Cocoșii, doar trei la număr, erau cu toții pitici și isterici ca niște pechinezi turbați. Pe unul aproape că l-am omorât eu, pentru că l-am vopsit cu verde.

Unul se numea Ghiță-Dej, după celebrul conducător comunist, altul Păvălucă, după fosul ei soț, tata lui tata. Pe ultimul, cel mai rău, l-a botezat Hans. Așa îl chema pe un neamț la care fusese ea „fată în casă” în timpul războiului.

De la el se învățase mamaia să asculte muzică clasică, ea care avea doar patru clase. Nazistul punea Wagner la patefon când îl bărbierea ordonanța și când venea Lola pe la el, „o damă din Grivița, pricepută la toate, bat-o sfinții”!, zicea mamaia. Când auzeam așa ceva, îmi imaginam că Lola e o femeie fantastică și frumoasă ca o zână. Știa de toate: să facă mâncare, să danseze, să cânte, să picteze sau să sară cu parașuta, că doar era război, nu? Ce nu înțelegeam era de ce zicea mamaia s-o bată sfinții? Și cum coborau ei din ceruri (Pe frânghii? Pe tobogane? Săreau pur și simplu?) și o alergau pe biata femeie cu ciomegele…? Nu era clar. Clar era însă că una dintre găini, cea mai jumulită, mai găinățoasă, mai chioambă și mai curvă, se numea Lola. În memoria damei care se giugiulea cu nazistul. Bun! Asta am priceput-o mai târziu, d-aia am băgat precizarea.

Din pricina kilogramelor de găinaț care tapetau toata curtea, ca niște mici explozii ude și colorate iscate de cururile nepăsătoarelor galinacee, era aproape imposibil de trăit și de respirat acolo. Degajau duhori infiorătoare, mirosul greu de găinaț se combina strașnic cu parfumul florilor de salcâm, cu pipiul de motan de Gara de Nord, plus cel al câinilor care erau în curtea noastră ca la ei acasă. Vara, vecinii, începeau să vocifereze:

-Doamna, Săndulescu, nu mai putem! Reclamăm la primărie…

-Fir-ar Pavel al dracu, ofta mamaia și se scărpina în barbă.

Trebuia să ia măsuri.

-Ce măsuri iei, maie?, o întrebam bucuroasă că are necazuri.

-Îi vedea, tu, coțofană!

Și, într-o dimineață, am văzut-o că moșmondește ceva la mașina de cusut. Avea una veche-veche, Ileana, la care mă jucam eu când eram mai mică. I-am rupt vreo paișpe ace și i-am stricat suveica, dar a reparat-o tata, bineînțeles după ce mi-a tras o sfântă bătaie la minunatele-mi buci.

-Ce faci acolo?

-Chiloți păntru găinuțe, mi-a zis veselă.

-Ceee?

-Nu „ce”! Poftim! Vorbește frumos, că nu ești de la coada vacii! Te-ai născut la București, în sectorul 8!

I-am scos limba și-am fugit. Prea era enervantă!

Spre seara am descoperit „comedia”. Toate găinile ei și cei trei cocoși zurbagii purtau chiloți din plastic. Câinii și motanii la fel. Avusese mamaia o față de masă pânzată pe-o parte și cu plastic pe alta, pe care tăiat-o și-a făcut un fel de pantaloni ca pentru păpuși.

Era distractiv. Nu mai văzusem în viața mea așa ceva! Victorie! Curtea casei în care locuiam nu mai era pătată de murdăria lor. Și nu mai puțea deloc, deloc! Mamaia schimba chiloții zilnic. Seara îi spăla la cișmea.

-Vai, da` și trasnai îți triec prin minti, madam?, râdea doamna Goldman, bunica lui Samy.

-Și pe unde vrei să-mi treacă, madam, prin călcâie? Hihihihi.

Și râdeau amândouă ca de-o glumă tare bună.

Ce s-a întâmplat mai departe? Cred că vă imaginați. Spectacol gratuit, circ, bâlci, dar fără tiribombe, vată pe băț, acadele și călușei.

Aproape previzibil. Aproape zic! S-a dus vestea-n cartier că „nebuna aia de madam Săndulescu a croit chiloți pentru găini, câini și pisici” și a început lumea să vină ca la Maglavit.

Vecinii de pe trei străzi erau înnebuniți:

-Nea Nicule, ai auzit, bre? Pe strada Petru Maior e una care face chiloți pentru găini și pisici.

-Ce spui, domne? Cine?

– Nu știu. Una…

-Și face și pentru curcani? Că mi-au umplut toată curtea de găinaț.

-Hai să întrebăm, bre! Nu putem sta așa.

În afară de toate astea, am bătut și eu toba, – s-ar fi putut altfel? – pe la prieteni. Au năvălit și ei, care cu frați mai mari, mai mici, cu mame, mătuși și bunici. „Mamaia lu` Dana a făcut chiloți pentru pisici!”

Curioșii se chiombeau printre țambrele gardului, iar mie deja-mi trecea prin cap să le cer bani sau diverse servicii în schimb (Cu cine-o semăna, asta, Picuță, se mira mamaia întrebându-l pe tata, că noi am fost săraci și fără potențial… )

Animalele noastre erau de-a dreptul consternate, nu pricepeau ce se întâmplă cu dindărătul lor. Mâțele se scărpinau, se băteau între ele, apoi țâșneau ca săgețile pe acoperiș, iar se opreau, iar se scărpinau. Câinii scheunau jalnic: chiau, chiaaau, chialaaau, învârtindu-se în jurul cozilor, iar găinile făceau: cot-caaaaaac, cot-caaaaaac, cu ochii ieșiți din orbite. Nici„ cotcodacul” nu mai era ca înainte, săracele. Ele au înțeles cel mai greu!

„Paranghelia” asta a durat cam două luni de zile, vreme în care am fost deosebit de fericită și admirată de toți copiii. Cine mai era ca mine, băi? Nimeni! Mâncam zilnic înghețată – vafă cu cacao, chilotul și vafa!- recompensă de la mamaia care se pusese serios pe cusut chiloți pentru clienții pe care îi aduceam eu din cartier.

Și bucuria asta isterică ar fi durat până toamna, când începea școala, dacă nu ar fi pus tataia Săndulescu piciorul în prag. Bietul de el!

Se săturase de atâția chiloți, ace cu gămălie, care-i intrau victorioase-n cur, de foarfeci și oameni străini care se perindau prin gospodăria lui în timp ce el voia să vadă meciul dintre Steaua și Rapid.

Și, într-o dimineață de august a zis:

-Floareo, (adică mamaia!), gata! Destul!

Mamaia nu s-a lăsat cu una cu două, abia se obișnuise, dar în cele din urmă, el a avut ultimul cuvânt.

Din ziua aia n-am mai mâncat înghețată, dar nu pentru mult timp, pentru că mi-am julit serios coatele, până la os, într-o căzătură absolut spectaculoasă cu rotilele și, mama a fost nevoită să-mi cumpere o porție triplă, din aia la pahar din plastic. În toamnă, după ce am început școala, a dat o molimă-n galinacee și-au decedat toate, spre marea mea satisfacție.

-O să-mi cumpăr porumbei și o să le organizez o cușcă mare, a zis mamaia plină de speranță.

Și așa cum a zis, așa a și făcut.

Dana Fodor Mateescu (17 mai 2017)

 

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.