O noapte caldă-n București

Era în perioada aia când luna mai se îndrăgostește cumplit de iunie, își dă pletele pe spate și-și dezlănțuie toate forțele: vântul parșiv, care-și strecoară degetele pe unde nu te […]

Era în perioada aia când luna mai se îndrăgostește cumplit de iunie, își dă pletele pe spate și-și dezlănțuie toate forțele: vântul parșiv, care-și strecoară degetele pe unde nu te aștepți, mireasma teilor înnebuniți de dor, trandafirii cu parfumul lor, diminețile ca niște domnișoare de pension uimite și neliniștite.

Să tot trăiești și să te preumbli prin Bucureștiul care-ți zâmbește din toate unghiurile și toate pozițiile.

Ea trebuia să ajungă la un festival de poezie, teatru și cântece de amor, sus, pe terasa Teatrului Național, (la Lăptăria lui Enache).

El, poetul cu plete și barbă și licurici în loc de ochi, locuia la doi pași, așa că, avea-n-avea treabă, tot nimerea la astfel de evenimente, unde mai pui că era prieten la cataramă cu majoritatea actorilor, poeților, scriitorilor, pictorilor și jurnaliștilor din Capitală.

 

Se știau, scriau amândoi la aceeași revistă, ea îl aprecia pentru idei și talent, el o tachina până la lacrimi: „Hai, recunoaște că ești evreică! De ce nu vrei să spui?”

Scârț! De unde dracu` știa el? Și chiar dacă ar fi fost așa, era ceva de rău? Trebuia să se justifice? Și ce legătură avea asta cu…textele, cu scriitura, cu…Doamne ferește! Era nebun de legat!

„Sunt bulgăroaică, nene! Sau pakistaneză! Alege tu ce variantă preferi!”, țipa ea nervoasă.

„Așa-s poeții, fată! Nițel schizofrenici și geniali, nu pune la suflet!”, îi șoptea alt coleg, la o bere, în timp ce făceau planul de texte pe săptămâna ce urma să vină.

În noaptea aia, – știți cum sunt nopțile caniculare de început de iunie, când carnea Bucureștiului frige și izvorăște arome de asfalt ud combinate cu petunie mov și vanilie?! – ei doi s-au întâlnit sus, pe terasa teatrului.

Ea emoționată, toropită, obosită, însetată, fără chef de a scrie absolut nimic despre ceea ce se întâmpla acolo. El ușor beat de la bere (era la a patra!), de fericire, înconjurat de actrițe tinere, vreo doi scriitori, (ea i-a recunoscut, îi văzuse pe la TV) și-un patron de presă mai „trosnit” decât o damigeană de turț…

„Aaa, ia te uită cine a venit!! Feblețea mea! Stai aici, lângă mine”, i-a zis el, poetul cu plete și barbă. „Bei o bere?”

„Beau! Dar să fie rece-rece!”, a zis ea mai mult moartă decât vie aprinzându-și a cinșpea țigară Gauloisese. Fuma de rupea!

Berea a zburat către ea imediat: „fără pahar, nu vreau cu pahar!”

Și-a lipit buzele de gura înghețată și a înghițit moartea cu sete.

Bea direct din sticlă, din „table”, nu suporta paharele, parcă-i punea cineva mâna-n gât.

A tras aer în piept. Pe scenă, un actor recita din Blaga: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte…”

Odată i s-a făcut frig și s-a apropiat mai mult de el. Poetul dogorea ca un cuptor cu mâini și degete. „Știi că tu ești sufletul meu, da?” i-a șoptit lângă grumaz, să nu-l audă actrița blondă din stânga.

„Nnnnu, nu știu…a bâguit fata. Cum așa? De când?”

Poetul și-a aprins o altă țigară. Cineva cânta la chitară pe scenă, iar pe Magheru trecea o Ambulanță disperată. Chiar dacă era noapte, sirena țipa ca arsă cu apă fiartă.

El a continuat, privind-o subțire:

„De când te-am văzut prima data în redacție. De când îți corectez textele. Mi-s dragi până și greșelile tale…”

Stelele coborâseră, erau aproape de tot, ea putea întinde mâna spre ele. Rupea una, mai de la margine, și și-o putea prinde la ureche sau în păr. Începuse să scoată limba…

„Ce faci?”, a întrebat-o poetul mângâindu-i umerii goi.

„Nu vezi, monșer? Mănânc stele…Mi-e foame!”

La a treia bere, era deja amețită. Nu înghițise mai nimic în ziua aia, fumase-n draci, umblase de năucă pe la conferințe de presă la PNL, la Primăria Generală, apoi la un miting al FSLI. Se învârteau mesele cu ea și scena și poeții și actorii, toți.

„Mi-e rău!”, i-a zis.

„Hai să ne plimbăm pe Magheru, o să-ți revii!”

Jos, atmosfera se schimbase. Lumini, taxiuri, curve, bărbați și femei, boschetari, fântâna de la Universitate sâsâia ca un șarpe uriaș. Mirosea a pizza și-a cafea fierbinte aerul.

Bucureștiul turbase! Era frumos-frumos, tânăr, cu părul lung și ondulat, zâmbea cu toți dinții, nebunul. Aruncase țoalele de pe el, și gol se întinsese cu fața spre cer.

„Mergem la mine?”

Ea n-a mai avut putere să zică nici da nici nu. Au urcat cu liftul bătrân. Poetul locuia lângă Intercontinental, la ultimul etaj. Un motan mare și roșcat i-a întâmpinat la ușă:

„Mrrraaaau!”

Ea l-a luat în brațe, era greu, gras, blănos. A gâdilat-o cu mustățile.

„Mai bei ceva, zâno?”, a întrebat poetul cu barbă.

Ea a râs: „Nu. Apă doar.”

Bărbatul a prins-o în brațe și au stat așa, multă vreme, lipiți. Inimile lor se frământau una pe cealaltă, iar ea credea că ține în brațe tot orașul…

„Tu dormi în patul meu!”, i-a mai zis poetul și a descălțat-o ușor, de parcă tălpile ei avea urechi și auzeau tot. Așternutul era albastru, desenat cu pisici, și mirosea a versuri nescrise.

Pe fereastra larg deschisă, Intercontinentalul băga pleoapa frumoasă, cu gene lungi, de gay: „Ce-or face ăia acolo?”

Dar în noaptea aceea nebună de iunie, ea a adormit plină de stele, învelită cu pisici și poeme albastre.

Dimineața, s-a trezit devreme. Sirenele poliției, motocicletele și motoarele mașinilor urlau deja în pieptul Bucureștiului ei iubit. Motanul portocaliu dormea pe pieptul poetului cu barbă și plete. Erau frumoși.

Ea s-a aplecat, l-a sărutat pe fruntea plină de poezii, ale lui și-ale altora, apoi a ieșit tiptil din viața lui, pentru totdeauna.

Dana Fodor Mateescu

18 iunie 2017.

 

 

 

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.