Trambulina

Abia împlinisem nouă ani când s-a întâmplat povestea asta. August 1979. Bucureștiul meu era vesel, cu spatele drept, bronzat de sus până jos, și-mi făcea cu ochiul numai mie! Uuuh! […]

Abia împlinisem nouă ani când s-a întâmplat povestea asta. August 1979. Bucureștiul meu era vesel, cu spatele drept, bronzat de sus până jos, și-mi făcea cu ochiul numai mie! Uuuh! Mirosea a tartă de struguri albi, nebunul. Eram cea mai fericită fetiță din lume! Și cum să nu fiu, când urmam al treilea an la cursurile de înot, care se țineau la Ștrandul Tineretului, de lângă parcul Herăstrău? Din iunie până în septembrie, acolo eram. Nu lipseam nici când eram răcită-coaptă, strănutând și hornăind de muci.

Mergem zilnic, cu tataia Săndulescu, soțul bunicii paterne, care se recăsătorise „din amor nebun”, pe la 40 și ceva de ani. Tataia fusese tipograf, râdea tot timpul, era blond-blond, avea pistrui și-și rodea unghiile până râmânea din ele o fărâmă de unghie de câțiva milimetri…Meteahnă veche.

Drumul de la noi, din strada Petru Maior și până aproape de Herăstrău îl făceam pe jos. O plăcere! Mersul meu era în acolade și paranteze. Săream în „pasul ștrengarului”, mă cocoțam pe garduri, săream, mă roteam în jurul copacilor, reveneam, iar fugeam înainte, ca mai apoi să mă întorc spre tataia care pășea ticăit, nu se grăbea niciodată. „Copila asta are prea multă energie!”, se plângea el mamei. Zici că-i o iadă!” Și chiar așa mă strigau uneori: iada.

Să vă mai spun cum erau diminețile de vară din anii 70? Limpezi, aurii, cu parfumuri pe care azi nu le mai întâlnesc. Străzile ude aromeau aburi dulci izvorâți din carnea pietrelor de râu, din care erau construite. Mă jucam sărind cu vârful săndăluței pe fiecare în parte, nu TREBUIA să calc între ele!. Petuniile, zorelele, trandafirii portocalii și ochiul-boului își făceau de cap cu fluturii și albinele. Cerul? Bomboană albastră, deasupra tuturor. Cum să fii trist?

Profesorul de înot, Aurel Ionescu, mă aștepta la cursuri. Erau mulți copii în grupa mea, și băieți și fete. Vreo 20. Toți bronzați, cu căști pe cap, dornici de bălăceală. Și acum, după atâția ani, aud glasul antrenorului, ca prin apă: „Ia, suflă, ia, suflă, șase bătăi de picioare, capul sub apă, capul sub apă-am spus!!! Brațele întinse! Nu te opri!”

20171120_171943-1 (2)

Îl adoram! Era negru de la soare, înaaaaalt și zâmbăreț. Aveam și-o poză cu el și cu toți colegii. Dar am rătăcit-o, n-o mai găsesc, că v-o arătam și vouă.

În fine, văzând că sar, ca o nebună, de patruzeci de ori într-un sfert de oră, și săturându-se să mă tot aducă înapoi la mal din apa adâncă, profesorul l-a chemat pe tataia și i-a zis:

-Nu vreți s-o înscriem la sărituri, la clubul Rapid? Vă trimit la Cristi.

Am auzit cu o ureche (cealalta era plină cu apă) și am acceptat înainte ca bietul tataia să respire.

-Daaaaaaaaaaaaaaaa!

În aceeași zi i-am fost prezentată lui Cristi, antrenorul de la sărituri.

-Cum te numești?, m-a întrebat.

-Fodor Daniela Cristina.

-Hm…Mai am patru Daniele în grupă, am să te strig Cristina. Și a zâmbit așa, ca o apă…

Treceam la o altă etapă a vieții mele. Trambulinele și platformele. Doamne Dumnezeule! Ce emoții teribile mă încercau!

Bazinul avea opt metri (are și acum tot atât, dar nu e folosit), iar platformele și trambulinele albastre ca cerul, mă chemau la ele, de parcă eliminau feromoni! platforma

Antrenorul de la sărituri avea ochii mari, părul creț, un pic lung și negru. Toate fetele, fetițele, femeile – în genere tot ce era de sex feminin-, erau înnebunite după el. Iar când ne făcea câte o demonstrație la trambulina de trei metri, – un salt înainte cu dublu șurub – căsca gura toată suflarea de la bazin. Ne opream din orice activitate.

Intra perfect în apă, nu stropea și primea mereu aplauze. Sărituri înainte, înapoi, contra, grupat sau în echer…Pe toate le făcea corect. Pe noi, ăștia mai mici, ne punea să exersăm la sol, mai ales „bătaia” -țopăiala- pe trambulină. Dar eu voiam să sar. Și nu organizat, ci de capul meu.

„Cei care nu au împlinit 14 ani, nu au ce căuta la platforme, ne-am înțeles? Doar la trambulina de un metru și la aia de trei aveți voie! Dacă vă prind mai sus, vă arunc cu mâna mea și vă și bat!”, ne zicea el.

Cum eu nici 10 ani nu aveam, eram cea mai mică din grup, era clar. IN-TER-ZIS!

Mă uitam la platformele alea și suspinam. „Trebuie să sar, măcar o dată!”

După ce repetam exercițiile noastre, simple, „pentru pitaci”, în cap, grupat și alte chițibușerii nautice, dispăream. Dar nu la vestiare, ci…la platforme. Mai scăpau și alții, de 12-13 ani, în special băieții, fetele erau cuminți (cu excepția mea), săreau de la platforma de cinci metri și cei mai curajoși de la șapte, dar de la zece doar sportivii de performanță și profesorii.

M-am furișat la „cinci metri”. „Ete, scârț, ce mare lucru?, îmi ziceam în gând. Dacă sar de la trambulina de trei, de ce n-aș face-o și de la cinci?!” Și m-am urcat la ea: țup-țup.

Dar n-a fost chiar așa. Când am ajuns la marginea platformei, – degajată și încrezută cum numai eu puteam fi -, am privit o clipă la apa albastră. Măiculiță! Mi-a înghețat inima-n piept. Distanța părea cu mult mai mare decât văzută de jos.

Văleu, ce mă fac? M-am uitat îndărăt, voiam să fug, dar veneau alții care urmau să sară, iar orgoliul de fiară mică nu m-a lăsat. Am tras aer între costișoare, am ridicat bărbia, brațele sus, și…hop! M-am aruncat într-un salt înainte, în picioare, cât de drept am putut. Vâjjjjjjjjjjjjjjjjjjjj! Am intrat în apă ca o bombiță. N-am pățit nimic, am ieșit repde, victorioasă, mândră, cu pieptul bombat și umerii perfecți…așteptam urale și ovații…dar, între timp cineva m-a și pârât:

-Tovarășe profesoooor! Cristina a sărit de la platforma de cinci!

L-am văzut că vine ca o furtună cu slipi bleo spre mine. Cred că aveam o mutră de copil părăsit în gară, udă la păr și cu sufletul feștelit, că i s-a făcut milă de mine.

-Mă, ce v-am zis eu vouă? Spune, Cristina, ce v-am zis? Vrei să mă bagi în pușcărie???

Am început să bâzâi. Reținută, apoi ca o trompețică în glissando. Lacrimi, muci și apă cu clor din bazin.

M-a luat de mână și m-a dus la tataia Săndulescu. Bietul de el, era în alt film, în alt an, în alt anotimp. Râdea inconștient, dădea din cap și se scărpina sub șapca albă. Nici nu văzuse că am sărit.

-Dacă o mai prind acolo, ne supărăm și-o dau afară din echipă!, a zis antrenorul. Nicio fată nu mi-a facut așa ceva până acum!

Tataia a pus mâna la ochi – îl deranja soarele-, apoi l-a luat de-o parte pe Cristi. N-am știut ce i-a zis. Dar după câteva clipe, i-am văzut pe amândoi mai veseli și m-am liniștit. Huh! Scăpasem!

Scăpasem? Nici gând! Antrenorul s-a apropiat de mine și mi-a zis:

-Auzi, fată?! Cum se vedea lumea de la cinci metri?

-Ăăăă, ffffrumos, dddde tot…m-am bâlbâit.

-Nu vrei să vezi cum e de la șapte?

-Ăăăă..

-Hai, sus!

Și-mi trage o palmă la prețiosu-mi dindărăt.

Puteam să zic nu? Eram vinovată. Am urcat treptele reci de piatră udă, una câte una. Mă înțepau la tălpi. Sus la șapte, era tragedie! ȘAPTE METRI deasupra bazinului. Eram înaltă cât copacii, vedeam, hăt, în zare, țipetele colegilor mei se auzeau ca prin vată, iar cerul râdea cu toți norii lui albi de mine. Acolo sus și vântul bătea altfel, mai tare…mai…

-Spatele drept, brațele pe lângă urechi, picioarele strânse, cu șpiț…

-Păi sar acum?

-Da când, mâine?

Am înghițit în sec. Dârdâiam de frig și de groază. Era prea sus! Cam la etajul doi, așa…

-Mai bine coborâm…chițăi. Promit că nu mai fac niciodată asta!! Jur! Pe cuvântul meu de pionier!

-Ce zici? Ai vrut platformă? Ai platformă! Trage de umeri, privirea înainte, nu uita de echilibru, și unu, doi, trei…hop!

Eu, nimic. Degetele de la picioare erau în afară, dădeam din ele, nervoasă, brațele pe lângă urechi, mă balansam când pe piciorul drept, când pe stângul…dar nu săream. Stăteam așa. (Acum aduceți-vă aminte de faza aia cu mister Bean la piscină, când voia să sară de la zece metri!! Cam așa eram și eu.)

Jos, deja, copiii se agitau ca albinele la stup. Aflaseră toți ce tâmpenie făcusem și că tovarășul profesor îmi dă o lecție. Unii erau de partea mea, alții de partea lui.

-Hai, Cristinaaaaaaaaaaaaaaa! Hai Cris-ti-na! Săăăăări!!, țipa X.

-Nu sări, fată, e periculos!, zbiera Y. Cineva a murit odată…

-Bine-ți face! Așa-ți trebuie!, hăhăia Z.

Iar am început să plâng. Tremura de-a binelea.

-Nu ziceai tu că vrei să devii campioană la sărituri?, mă sâcâia și antrenorul. Acum ai ocazia! Poftim! Sări!

-Săăăăări, urlau copiii de jos!

-Hai, Dănuța, sări!, cârâia și tataia, de parcă avea bateriile A 4 pe terminate.

-Sări, domne, n-auzi?!

Am tras din nou, cât am putut, aer în piept și m-am aruncat, țeapănă ca o mătură cu coadă. Pe la trambulina de trei metri m-am dezechilibrat și…am început să dau din mâini ca să-mi redresez traiectoria. Am intrat strâmb în apă și m-a durut cumplit. N-am spus nimic, mi-am înghițit usturimea și…

-Pot să mai sar o dată?, întreb trufașă, umflându-mă-n pene.

-Poți!, a zis tovarășul antrenor.

Și am mai sărit de vreo patru ori. Tataia își făcea semnul crucii, chiar dacă era ateu. „P-sta n-o mai oprești!”

Apoi m-am urcat la platforma de zece metri. Victorie scria pe mine! Campioană mondială la sărituri într-un picior.

Eram zdrobită de oboseală, emoții contradictorii, stoarsă de vlagă. Genunchii îmi tremurau, stângul o lua în dreapta, dreptul înainte.

Și am ajuns și la zece metri. Tiiii! Aveam amețeli. Platforma dansa, antrenorul fâlfâia ca un drapel pe lângă mine, copacii erau jos, jos de tot… Numai cine a sărit pentru prima oară de acolo mă poate înțelege!

Bătea vântul, oamenii se vedeau mici, mici, ca niște jucării, iar soarele îmi scotea limba, se strâmba la mine, îmi dădea cu tifla, cică n-am curaj, sunt fricoasă…

-Cine, mă, io?! Stai așa!

Mi-am luat avânt și jjjjjjjjjjjbuuummmmmmmmm! Am sărit. Îmi vâjâia vântul pe la urechi și, câteva clipe, cât a durat coborârea, nici n-am respirat. N-am putut, așa era de mare viteza. Apoi, izbitura apei și…scufundarea în adâncuri. Când am ieșit afară, mă aplaudau toți copiii. Tataia pășea țanțoș și fuma a paișpea țigară Mărășești. Eram nepoata lui! Nu de sânge, dar eram bună și așa.

-Bravo. Dănuță! Acum hai să-ți cumpăr o tartă cu struguri (ăsta era premiul din fiecare zi) și să mergem acasă.

Abia m-am îmbrăcat. Tremuram încontinuu. Nu-mi nimeram mânecile de la tricou, fustița mi-am pus-o pe dos…

Antrenorul a venit lângă mine și, râzând, m-a întrebat:

-Acum te-ai lecuit, nebunie mică? Mai vrei?

-Mai vreau! Dar mai încolo.

-Să te văd!

Seara, acasă, am făcut febră și am vomat. N-am mâncat nimic. A doua zi, n-am mai putut venit la bazin, cu toate că aș fi vrut. Am fost cu mama la medic, la Palatul CFR. Analize, consult, palpare burtă.

-Are fata asta un ficat cât un televizor. Ce Dumnezeu a făcut în vacanța asta?

Mama a dat din umeri, vinovată. Eu m-am făcut că plouă. Doctorița mi-a prescris vitamine (B complex din ăla galben), Cavit, Mecopar, regim alimentar, plus odihnă.

-Nu mai ai ce căuta la sărituri!, mi-a sâsâit mama la ureche, după ce-am ieșit. Știi c-ai avut hepatită și nu te astâmperi deloc!! Vrei să mori?

Nu, nu voiam…

Peste câteva zile, o săptămână, au ieșit și analizele. Foarte proaste! Transaminazele erau mari. Prea mari. Așa că, am primit interdicție totală și la rotile, biclă sau cățărat în copaci. Aveam voie să ies doar în fața porții și să privesc lumea trecând. Am suspinat adânc, până în ficatul ca un cimpoi, și m-am întristat. Ce ghinion!

Păi dacă tot n-am voie să fac nimic, mă pun pe povestit. M-am apucat să spun tuturor de pe stradă cum am sărit eu de la zece metri. Lui nenea Orășanu, cizmarul, lui Samy, Silviei, lui Bogdan, lui Adi și Dorinei. Și turu-turu, turu-turu. de dimineață până seara, exagerând și bravând eroic, m-am ales cu o poreclă minunată în vara aia: mi se zicea „trambulina”.

Dana Fodor Mateescu – 25.07.2017 – Alte Povestiri din București

 

 

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.