Lecția de …nepictură

De câte ori un adult strivește, uneori inconștient, sufletul unui copil, îmi aduc aminte de întâmplarea asta. Există persoane care distrug în noi ceva, din fragedă pruncie. O vorbă rea, […]

De câte ori un adult strivește, uneori inconștient, sufletul unui copil, îmi aduc aminte de întâmplarea asta. Există persoane care distrug în noi ceva, din fragedă pruncie. O vorbă rea, un gest violent, un profesor incompetent, fără har, pot spulbera un start bun în viață. E valabil în toate vremurile. Mai ales acum!

Eram în clasele primare, când pasiunea pentru pictură mă făcea să mă simt în al noulea cer. În afară de muzică, desenul era singurul loc unde sufletul meu înflorea ca un cireș primăvara. Aveam numai note de zece la această materie. Doamna profesoară Mihail, de la Bușteni, mă aprecia și mă îndrăgea nespus. Și eu pe dânsa! Picturile mele, cele mai reușite, erau expuse la loc de cinste pe pereții interiori ai școlii, alături de diplomele fraților mei, olimpici la matematică. Părinților mei li se umezeau ochii când intrau în școală. Și pe bună dreptate!

După moartea bunicii mele, ne-am mutat la Brașov. Acolo primise tata un apartament de 3 camere. Înainte de începerea noului an școlar, am întâlnit-o pe doamna profesoară de desen, pe peronul gării din Bușteni. Noi plecam, ea venea. Eram timid. Am reușit doar să-i zic „sărut mâna”. Ea a venit la mine, m-a mângâiat sub bărbie și mi-a spus:

-Răzvane, îmi pare rău că nu te mai am ca elev! Ești un copil bun. Vreau să-ți dau un sfat: să nu te lași de desen, pentru că ai talent și chemare spre frumos!

Și m-a pupat pe frunte. Atunci a fost ultima oară când am văzut-o.

La Brașov, școală nouă, oameni noi, aer străin, profesori aspri ca niște perii de sârmă. Mi se strângea inima de teamă. Totuși, aveam încredere în ceea ce știam și ceea ce făceam. Trecusem în clasa a VII-a. Eram mare! 12 ani.

Și vine ora de desen. Fiecare copil trebuia să aducă un bloc mare de desen, pensule, acuarele. Ai mei n-au găsit să-mi cumpere un bloc mare, au căutat pe la toate librăriile din zonă, așa că mi-au luat unul mic. Măcar pentru prima oră. Pe vremea lui Ceaușescu se întâmpla, deseori, să nu fie pe piață anumite produse, chiar și de papetărie.

În fine. M-am dus la oră. Profesorul, unul gras și unsuros, trecea printre băncile noastre ca să vadă care nu are blocul de desen. Toți le aveau. Numai eu, cel nou, eram cu un bloc mic. Când a văzut așa ceva, am crezut că ia foc, că moare de indignare! A luat un echer din lemn, mare, (știți de care, nu?) și a început să mă lovească în cap, cu muchia lui. O dată, de zece ori, de 20 de ori. Simțeam până în degetele de la picioare durerea, până în unghii și, chiar dacă am încercat să mă justific verbal, să mă apăr cu brațele. Nicio șansă!

M-a lovit fără încetare, cu o violență de nazist opărit și o forță greu de imaginat.

Nu-mi venea sa cred!! Totul de la un bloc de desen?! Eu eram slăbuț, un firicel, iar el ditamai bărbatul. Am plâns de ciudă. Mă simțeam umilit, batjocorit, călcat în picioare.

După așa-zisa oră, am plecat acasă, fără să cer voie nimănui. Când s-au întors ai mei de la serviciu, le-am povestit cu lacrimi în ochi. Tata, Dumnezeu să-l odihnească!, a strâns din pumnii lui de otopenar (born in Otopeni city!) și i-a spus mamei:

-Hai, Viorico! Cine mă-sa-n cur se crede ăsta? Picasso? El Greco? Lasă că ți-l aranjez eu! Îi fac o reclamație la Ministerul Învățământului și la partid, îl învăț eu minte! N-o să mai atingă nicio muscă, darămite un biet copil!

La școală, l-a găsit imediat pe proful de desen. Era pe hol, cu un catalog în mâini. A început să strige după el: „Tovarășe El Grecoooo, domnu` pictor! Ia stai nițel să avem o discuție principială! De ce mi-ai lovit băiatul?”

Ăla, când l-a văzut pe tata roșu la față, cu ochii amenințători și pumnii ridicați (el însuși părea rupt dintr-un tablou de Grigorescu!) a luat-o la fugă zbierând ca femeile… „Aaaaaaaaaaaaa! Săriți! Mă omoară!”

L-a prins în cancelarie. Acolo, profesorul s-a pitit după directorul școlii, care nu înțelegea ce dracu` se întâmplă în fața lui. Până să-i tragă tata un șut în mecla de artist, proful de desen a fugit, și dus a fost. În ziua aia nu l-a mai prins nimeni pe la cursuri. Și încă vreo săptămână. Directorul școlii i-a povestit tatei că profesorul de desen e puțin bolnav și trăiește o dramă. Îi murise copilul, fusese bolnav, și, de atunci, îi bătea pe-ai altora, de le suna apa-n cap. Nu se putea stăpâni! Cum vedea ceva, ce nu-i convenea la vreun elev, trosc, cu pumnul, palma sau cu echerul din lemn. Îl umplea de sânge.

De atunci, niciodată nu m-a mai atins. Nici măcar nu mă mai privea. A mai rămas câtva timp în școală, după care și-a cerut transferul în alt oraș. Prea îl ura multă lume în Brașov!

M-am bucurat că a plecat. Toți elevii s-au bucurat.

Însă, cam tot atunci, a fugit din mine dragostea pentru desen și pictură. A dispărut total. Nu mai voiam să aud de tempera, pensule, peisaje, nimic, nimic! Uram această materie!

Am început să iau note mediocre, să fiu printre cei mai slabi din clasă și, încet-încet, această patimă a bucuriei și-a culorilor a înțepenit în inima mea. A intrat într-o comă, o hibernare de ani de zile, din care s-a deșteptat abia acum, la maturitate, cine știe de ce și pentru cine…

Dar dacă n-ar fi fost sufocată atunci, în dimineața aceea de toamnă, de un profesor inconștient?

Răzvan Mateescu,

18.09.2017

 

 

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.