Acceptare cu zâmbet

Toată viața mea am fost un om optimist. Incurabil. Și cinic. Ironic. Nu m-am putut controla niciodată. Așa sunt eu formată, lipită unde am fost ruptă, cusută, alintată și certată. […]

Toată viața mea am fost un om optimist. Incurabil. Și cinic. Ironic. Nu m-am putut controla niciodată. Așa sunt eu formată, lipită unde am fost ruptă, cusută, alintată și certată. Cred că dacă aș fi fost un copac, aș fi avut ramurile în formă de zâmbet…

Când eram mică și ai mei mă duceau la grădinița săptămânală, urlam până-mi sărea șorțulețul albastru de pe mine, cu tot cu funda aia roșie de sub bărbiță. Apoi, văzând că viața e cam de rahat, și că nimeni nu mă mângâie, mă mângâiam singură! Îmi făceam ghidușii, ca să râd. Mă înveseleam. Din hârtia igienică de la baie, furam (era adusă tot de părinții copiilor!) câteva bucățele. Din alea îmi construiam personaje de basm: zâne cu rochii umflate ca un mac, prințese, voinici cu săbii lungi, cai năzdrăvani, zmei cretini și bolnavi de nervi (ăștia mă făceau cel mai mult să râd în hohote!), vrăjitoare, gheonoaie și maștere balcâze. Inventam povești, pe care doar eu le interpretam și le apreciam, că doar erau ale mele. Mama găsea prin buzunărașele mele numai cocoloașe de hârtie igienică. „Dani, ce tot faci cu astea, acolo, la grădiniță?”

Răspunsul sărea într-un picior, ca și fetița cu bretonel: „Păi după ce plâng, plâng și plâng după tine, mă joc cu prințesele…”

Când mă trimiteau la țară, la bunica maternă (rar, extrem de rar), plângeam cu tot trupușorul, cu mânuțele, cu unghiuțele tăiate rotuuund de mama, cu părul și cu ochii mei mari, ca două castane proaspete abia căzute din copac. După trei ore de suspine, bale, muci și lacrimi, mă opream, de pacă cineva apăsa pe un buton. Iar îmi găseam singură drumul. Iar îmi făceam singură jucării. Jocuri. Îmi trecea. Numai că atunci când pica seara, dorul de acasă mă chinuia din nou și abia-mi opream lacrimile. Afurisitele!

Mirosul de coceni arși de bunica în soba din curte (era o sobiță lipită de mâinile ei), sunetele satului, mirosul pielii de cal, ugerul cald al caprei, gâgâitul îndepărtat al gâștelor și un vânticel rece de septembrie, mă întristau și mai mult. „Vântul ăsta vine de la București?”, o întrebam pe bunica. „ Nuuu, vine de la mare. Sau de la Borcea, zicea ea. Nu-l simți? Miroase a pește.”

Atunci, ca și acum, încerc să-mi fac singură viața frumoasă, așa cum îmi place mie, să mi-o colorez cum am eu chef, să o schimb, s-o coafez, s-o scot afară și s-o dau cu capul de stele…

Îmi construiesc bucurii, pentru că niciodată n-am așteptat asta de la alții. Niciodată! M-am obișnuit așa, de mică, nu mă pot schimba.

Apoi, accept transformările fizice ca pe niște glume. Am 47 de ani și mă doare-n cot! Nu-i pot opri să vină. Nici nu mă agit. Asta e!

Uneori mă bufnește râsul când mă privesc în oglindă. Uite încă un rid! Bună, dragă ce faci? Pe tine cine te-a mai adus? Andrei? Tac-su?

Ridul tace chitic, nu zice nimic, ce dracu` să zică?! Doar n-o fi prost! Tace și nu mai pleacă. Hopa! Încă unul. Ba nu! Două! Sau trei? De unde veniți, frate? Dar ce-i aici, nuntă? Bairam? E mai ieftin la mine? Ce-aveți? V-a chemat cineva?

Sub ochi am niște cearcăne ca-n filmele cu țărani răsculați! Și ridulețe fine-fine. P-alea nici nu le pot contabiliza. Orium am fost tare proastă la contabilitate în liceu. Și nici acum nu-s mai brează!

În jurul gurii mă gâdilă două minunății de riduri „de expresie”. De la râs! Râd cam mult. V-am zis că-mi fac singură jucării! Chiar și acum, la 47 de ani.

Le accept pe toate! Și ridurile, și șuncile, și pielea uscată pe alocuri, și venele sparte de pe glezne (de la perioada de sarcină). Dacă fug de ele, oricum, mă ajung. Obosesc repede. Haideți fetelor, veniți încoace la mine! O să vă tratez cu fistic și cafea tare. Tare bună! O să vă simțiți atât de bine cu mine și-n mine, că nu veți mai pleca niciodată. Niciodată…

Dana Fodor Mateescu

16.10.2017

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.