Carmen Tănase – Olga Tudorache mi-a marcat destinul

Sinceră şi amuzantă, Carmen Tănase povesteşte despre drumul său în teatru şi film, vacanţele cu Olga Tudorache care i-a profesoară, mentor şi mamă, rolul de suflet Flacăra din filmul “Inimă […]

Sinceră şi amuzantă, Carmen Tănase povesteşte despre drumul său în teatru şi film, vacanţele cu Olga Tudorache care i-a profesoară, mentor şi mamă, rolul de suflet Flacăra din filmul “Inimă de ţigan”, spectacolele dragi de la Teatrul Metropolis.

Când ați avut primul gând care v-a trimis spre meseria de actriță?

Visam să fiu medic veterinar sau inginer zootehnist pentru că-mi plăceau animalele. Tatăl meu care făcea parte dintr-o familie cu neam din neam au fost învățători, profesori, mi-a zis: “Nu se poate, fata mea ca o prințesă, să stea la coada vacii?”. Drept pentru care m-a dat la Liceul Pedagogic împotriva voinței mele, cu gândul că dacă nu voi intra la facultate, voi avea o meserie onorabilă, curată, frumoasă. Nu voiam să devin profesoară. Tot atunci, eu ascultam mult teatru radiofonic, seara, în camera mea, îmi imaginam tot felul de chestii, mă puneam în tot felul de situații. Eram îndrăgostită de vocea Ginei Patrichi, pe care o văzusem și la televizor. Îmi plăcea teatrul, dar nu doream să fiu actriță. Nu conștientizam ce înseamnă să fii o actriță. Terminam liceul, a venit tata acasă, cu o programă de admitere la facultate, ca să aleg. Taică-miu mi-a zis: „du-te la teatru, că la limba română ești bună, trebuie să înveți niște poezii, un monolog și o povestire”. M-am hotărât să dau la teatru, exact ca un copil tâmpit care nu înțelege că teatrul e ceva greu. Am picat la probele eliminatorii. Am ieșit de la examen, mă aștepta tata, m-a întrebat: “ce facem cu chestia asta, continuăm sau te pregătești pentru altceva?”. M-am pregătit cu Olga Delia Mateescu. Ea nu mai făcuse pregătire cu viitori studenți până atunci, era primul ei experiment. M-a pus să fac tot felul de chestii grele, abia după trei luni mi-a spus: “e posibil să intri”. Am intrat ultima. Apoi am nimerit la clasa Olgăi Tudorache.

Cum era ca profesor şi apoi ca om, Olga Tudorache?

Ca să spun tot ce am de spus despre Olga Tudorache e greu de spus în cuvinte. Am învățat meserie de la un mare artist, de la un mare om. Are un suflet extraordinar. În facultate, uneori era dură cu noi, dar când o cunoșteai realizai că era o mască duritatea ei, iar dincolo de ea descopereai un suflet milos. Ne iubea mult. Chiar și atunci când o luam pe cocoașă, pentru că făceam prostii, că eram tineri, ea ne certa cu iubire. Nu te puteai supăra pe ea. M-a luat să joc la Teatrul Mic, din anul III de facultate. Era o chestie mare de tot ca înainte de Revoluția din ’89 să joci într-un teatru, pe o scenă profesionistă. Eu și Radu Duda am jucat cu dânsa în spectacolul cu piesa „Fluturi, Fluturi”. Nu apucasem să trec turul de foc de la Studioul „Casandra”. Era primul meu spectacol, primul rol pe o scenă în teatru, aveam 20 de ani, am învățat meserie. Și totuși, să joci lângă doamna Olga nu era simplu, nu era ușor, trebuia să faci față. Acolo am învățat multe din mers. Stând în culise, vedeam ce face, cum face. Am jucat spectacolul şi după ce am terminat facultatea, la Iași, la Teatrul Național, unde am fost repartizată, în regia lui Cristian Hadji Culea, iar doamna Olga a venit după noi. Făcând turneu prin țară cu spectacolul, dar și în Israel, repetam, dormeam împreună, mâncam împreună, era normal să ne apropiem. Apoi am făcut vacanțele la mare împreună, eu, Radu și doamna Olga. De multe ori, i-am spus despre mine secrete pe care mamei n-am avut curajul să i le spun. Este omul care mi-a pus meseria în mână, mi-a fost model, mentor, o iubesc dincolo de cuvinte. Mi-e ca o mamă şi acum. Când m-am îndrăgostit prima dată, a fost lângă mine, se bucura cu mine, se enerva sau înjura cu mine dacă ăla îmi făcea ceva rău. Mi-a dat sfaturi.

Ca om, Olga Tudorache a fost puternică, generoasă, bună, cu umor. Am trăit multe întâmplări haioase împreună, multe nu-s de povestit la toată lumea. (râde) Eram la mare, la hotel “București”, care se numeşte „Iaki” acum. Jucau canastă: Olga, Radu, două prietene ale doamnei Olga. N-am știut niciodată să joc cărți. Uneori, când nu era și a patra persoană, mă puneau pe mine să țin niște cărți de joc în mână, iar ceilalți luau câte una. Jucau pe terasă. Balconul dădea deasupra restaurantului, jos cânta Vali Sterian același repertoriu, seară de seară, Dumnezeu să-l ierte. Celebra melodie “Yelow submarine” se repeta, iar Vali Sterian o adaptase în limba română. „La, la, la ce are nea Mărin?”, întreba Vali Sterian, iar publicul răspundea: „are un submarin”. De o sută de ori. În acea seară, era puțină lume în restaurant, niște copii alergau prin boscheți și răspundeau anemic. La un moment dat doamna Olga nervoasă, că nu-i ieșeau cărțile, aproape că pierdea, i-a răspuns lui Vali Sterian: „are pe p…, cu ecou”. Vali Sterian: “Sărut mâna doamna Olga. Bine ați venit la noi!”.

Am petrecut mult timp împreună acasă la ea, am stat de vorbă, apoi la spital când era nevoie, am vegheat-o. Alergam des pe la ea, printre filmări și repetiții, spectacole la teatru. A jucat până acum patru ani pe scenă. „Pește cu mazăre” la Teatrul Metropolis, „Portretul doamnei T”. Pentru ea teatrul este ceva sfânt. Ca să nu regrete, ca să nu rămână cu o nostalgie, i-am spus, că nu i-ar mai plăcea să joace teatru.

După facultate ați ajuns la Iași apoi la București?

Noi am avut noroc cu repartiția, după absolvire, chiar dacă acum unii o să mă înjure, îți plăcea sau nu, mergeai acolo, jucai, îţi făceai profesia. Nu aveam opțiuni. Citeam, stăteam în teatru, repetam, jucam, aveam spectacole multe. Se făceau și filme, dar mai puține, erau două-trei ore de emisie la televizor, zilnic, iar lumea venea la teatru pentru că nu avea alt refugiu. Era altă atmosferă. Pentru că Teatrul Național din Iași inaugura atunci un nou teatru, la Suceava, am mers mai mulți din promoție să revoluționăm Suceava, dar n-am prea revoluționat-o. Am vrut să plec spre București, dar n-aveam buletin și nici intrare în oraș, sau mai aproape de casă, la Ploiești. Domnul Mircea Radu Iacoban a aflat și m-a chemat la teatrul din Iași unde am stat șase ani. În București am ajuns pentru că eram însărcinată şi îmi era rău. Se întâmpla înainte de 1989. Am născut, apoi a venit Revoluția, am dat concurs la Teatrul “Odeon”, unde sunt și azi.

Cum a venit filmul spre dumneavoastră?

N-am avut noroc înainte de ’89 să joc în film pentru că mi se spunea că nu am o figură care nu era a tinerilor de atunci, nu eram bună pentru rol de comunistă nici de țărancă. N-am suferit pentru că mie îmi plăcea teatrul. Aveam 45 de ani când am început să joc în filme de televiziune. Am peste 2000 de episoade și mai fac în continuare. M-am descurcat pentru că platoul de televiziune seamănă cu scena de la teatru. Adică sunt 3-4 camere care te filmează, ai o libertate de mișcare. Pe când eram studentă, am lucrat cu Ruxandra Ion, care era asistent de regie pentru spectacolul “Fluturi, fluturi” de la Teatrul Mic, apoi ne-am reîntâlnit la “ProTv” când am lucrat cu regizorul Iura Luncașu, un regizor imaginativ, creativ, care mi-a destupat niște supape blocate de prejudecăți. Le mulțumesc amândurora că am căpătat o mobilitate de care aveam nevoie. Am curaj să fac orice. La “ProTv” am stat zece ani. Înclinam să cred că televiziunea îmi plăcea mai mult decât teatrul pentru aia făceam toată ziua și aveam satisfacție. La  „Odeon” jucam doar în „Gaițele”, în rest, nu mă mai distribuise în vreun spectacol. La un moment dat aveam o dilemă, mă întrebam dacă-mi place mai mult televiziunea decât teatrul. Când s-a încheiat capitolul “ProTv” m-am reîntors la teatru. Nu mi-a fost ușor. Acum joc în 11 spectacole, trei la teatrul „Metropolis” și teatrul „Elisabeta”. Când Ruxandra Ion a făcut canalul „Happy Chanel”, am revenit la televiziune.

Sunteţi ambasador “Happy Chanel”. Ce înseamnă pentru dumneavoastră?

Postul promovează independența femeii, curajul ei, faptul că nu trebuie să fie dependentă de banii unui bărbat. Femeia e puternică, adică dacă rămâne singură ea se descurcă. Cristina Ciobănașu e prototipul de fată, Anca Țurcașiu e femeia de vârsta a II-a, iar eu reprezint vârsta a III-a. Ca ambasador nu știu ce înseamnă. Ruxandra Ion e producător la “Happy Chanel” cum să zic, e Valentina Tereșkova. Pe vremea copilăriei mele, era o cosmonaută rusă care a ajuns pe Lună, iar părinții mei spuneau că Luna e Valentina Tereșkova. În concluzie, a rămas ideea că era prima femeie ieșită din comun. Pentru mine Ruxandra Ion e Valentina Tereșkova, adică genul care deschide drumuri altora. A adus postul de televiziune „Acasă” pe primul loc la audiență, chiar de la derularea filmului „Lacrimi de iubire”. Când a fost lansat serialul „Inimă de țigan”, postul a băut în materie de audiență tot ce era pe piață ca televiziune. Ruxandra Ion a făcut primul mini-serial filmat cu telefonul cu episoade de 12 minute. Apoi a realizat primul iSerial din România, “Când mama nu-i acasă”, la Happy Channel care are o oră comercială. E Valentina Tereșkova? Este! Ştie să facă film de ficțiune, a adus seriale pe post, are audienţă. Știe ea ce vor femeile. Eu merg pe stradă, la piață, cu troleibuzul, cu taxiul, absolut toată lumea mă întreabă de ce nu se fac seriale. Oamenii vor povești. Cred că este necesar sun studiu de piață prin care să se vadă că omul de rând, de la cerșetor până la profesorul universitar, preferă serialul în locul emisiunilor de “reality show”.

Dintre toate rolurile jucate în filmul de televiziune care v-a rămas la suflet?

Rolul Flacăra, normal, din filmul „Inimă de țigan”. Am făcut un cuplu cu George Visu care a rămas în mintea telespectatorului. Ne-am înțeles bine, ne-am respectat, avem același gen de umor, iar acest lucru a contat enorm. Serialul a fost vizionat, avea mare audiență. Mă sunase Sanda Manu să-mi spună că este înnebunită după serial, iar doamna Olga Tudorache râdea în hohote. Când filmam eram preocupată de tot ce se întâmpla în timpul filmărilor. Când personajele au prins cheag, lumea mergea cu noi, ne accepta, viziona serialul. Florin Zamfirescu face unul din cele mai mari roluri pe care le-a făcut vreodată în serial. E incredibil! Scene de mare actorie de film. Grele. Reluarea serialului mi-a făcut o plăcere nebună. Mă strigă lumea și acum Flăcărica pe stradă. Până o să mor cred că o să mă strige așa pe drum. M-a oprit o țigancă cu o fetiță care avea vreo șase ani, ca să-mi spună că a botezat-o Flăcărica, după serial, că era însărcinată atunci când a văzut filmul la televizor.

Era obositor că începeam ziua de filmare la ora 8:00 și terminam după miezul nopții. Trezirea, dimineața, era grea. Apoi, ne simțeam bine între noi, leșinam de râs, mai ațipeam pe canapea, ne distram. Nu se putea filma. Aşa am petrecut 10 ani în Buftea, în afară de vacanțele de Paști, Crăciun, weekend-uri, zi de zi eram la filmări. Când am realizat că totul se termină mi-a fost greu. Mă obișnuisem cu drumul, cu locul, știu tot în Buftea, orice colțișor. După ce au eliminat toți oamenii lui Sârbu, ne-au aruncat și pe noi de acolo. M-a durut groaznic. M-am întors la teatru. Lipsisem niște ani buni, nu mi-a fost ușor. Oamenii lucrează unii cu alții, fac echipe, se cunosc. Jucam de 15 ani în “Gaițele”, „Agnes, aleasa lui Dumnezeu” s-a jucat puțin, „Procesul lui Brâncuși” e spectacol de nișă, la „Odeon”. Și când m-am întors la teatru, am primit propunerea să joc în „Pescărușul” de A.P. Cehov, la Teatrul de Comedie. Apoi, au început să curgă propunerile. Joc la Teatrul “Elisabeta” şi La Teatrul „Metropolis”, în spectacolele: „S-a furat mireasa”,  “Şi negru şi alb şi gri”, „Jack și femeile lui”,  unde am partener de rol pe Ștefan Bănică. Jucasem cândva în „Domnișoara Anastasia” în regia lui Horea Popescu.

V-ați reîntâlnit cu Ștefan Bănică la Teatrul Metropolis, în spectacolul cu piesa “Jack și femeile lui”. Cum îl descrieți ca partener de scenă, de rol?

Ștefan Bănică este un profesionist desăvârșit. Spun acest lucru tuturor până închid ochii. L-am văzut la repetiții la concertele lui şi este incredibil. La teatru, nu întârzie la repetiții, învață textul, îl desface în detaliu, pune întrebări pentru că vrea să se dumirească cum e pe rol. E preocupat de ceea ce face până la cel mai mic amănunt, nu lasă să treacă ceva dacă nu e lămurit. Cred că doarme cu textul sub pernă acasă. E un actor excepțional. Joc bine cu el. Tot dar spectacolul de la „Metropolis”, care-mi place cel mai mult, pe care-l iubesc la nebunie este “Și negru și alb și gri”.

E un rol de suflet cel din spectacolul “Și negru și alb și gri”?

E un rol care mă solicită prea mult. Mimi Brănescu semnează textul și face regia spectacolului. Ca să explic, fac o paranteză. Eram actriță la Iași. Într-un turneu la Chișinău l-am cunoscut pe Ion Ungureanu, care era atunci ministrul Culturii și Cultelor, avea şcoala de actorie de la Moscova, se lăsase de meserie pentru că se îmbolnăvise de inimă. M-am împrietenit cu el, am vorbit mult, am mers la teatru împreună, a venit el în România, a lucrat la ICR. L-am tot întrebat de ce nu revine pe scenă. N-a vrut și n-a vrut. Într-o zi, Rodica Mandache îmi propune un text cu trei personaje şi cu Ion Ungureanu în rolul masculin, căci numai ea putea să-l convingă să joace. Începem repetițiile. Eram bucuroasă şi hotărâtă să arăt că pot. Am citit acasă textul, ceea ce eu nu fac de obicei înaintea repetițiilor, am găsit sensuri, căci el tradusese piesa din limba rusă. La repetiție, citim, bag motoare, sensibilitate, terminăm de repetat și îmi zic: „stai, să vezi ce mă laudă acum!”, iar el a zis: „Sunteți două actrițe minunate. Sigur, pentru o primă citire, e doar bine. Acum, hai, să începem să lucrăm!”. Niciodată n-am lucrat mai profund un text. Te ducea în adâncul, adâncul, adâncul cuvântului ca să-l înțelegi, iar în clipa în care l-ai scos pe gură, să știi exact ce-ai spus. Ceva incredibil. Mă uitam la el cum rostea, ca la Dumnezeu. Fiecare cuvânt era muncit, iar dacă voiam să-l schimb cu altul, îmi dădeam seama că nu mai sună bine textul, că cel scris de el era cuvântul potrivit. Rodica Mandache l-a contrazis într-o zi, i-a spus că e mai bine nu știu cum, el s-a supărat, a intrat în spital cu fibrilații. Am rămas cu nostalgia celor trei săptămâni de repetiții și n-o să le uit niciodată. La repetițiile cu Mimi Brănescu am trăit aceeași experiență. Mimi când scrie muncește pentru fiecare cuvânt. La repetiţie, ţine să-l zici pe ăla, pentru că el știe de ce l-a pus acolo. Am învățat două cuvinte greșit, le-am schimbat și fraza nu avea același sens. Mirela mi-a atras atenția că nu spun cum scrie în text. A curs sudoare pe foaie când a scris “Și negru și alb și gri”, ca să ne pună nouă actorilor replica în gură. Atâta respect avem noi, să rostim textul exact. Am stat cu gura căscată la repetiții, am filmat cu tableta, ca apoi să revăd acasă. Scrie excepțional Mimi Brănescu și lucrează cu actorul exact așa ca domnul Ungureanu.

Ce faceți în timpul liber?

Îmi împart timpul cu animalele mele, filmări și spectacole de teatru. Alerg între două case, a mea şi a fiului meu unde am alți câini, alte pisici. Nu pot să-i unesc că s-ar încinge niște bătăi…. Am o cățelușă, o corcitură cu blană cârlionțată, pe care am luat-o de la adăpost. Era piele și os, murdară, acum e grasă şi răsfățată. Ca să o hrănesc, mă scol cu trei ore înainte de plecare, alerg cu dumicatul prin casă după ea. Uneori nu mănâncă nimic. Pisicile se urcă pe unde vor ele, pentru că le permit. Sunt membrii familiei mele toți. Niște răsfățați. Fiul meu Tudor are un motan, “Tovarășul Putin” și a dispărut trei zile. L-am căutat disperată. Nu-mi dau seama ce au zis vecinii mei când eu strigam, seara, prin jur: „Tovarășul Putin!”.

E bine că n-aveți vecini care lucrează în presa tabloidă.

Am fost victima unui tabloid, cândva. Mă urmăriseră. Îmi vedeam de viața mea, nu ies la premiere, nu-s mondenă, nu trăiesc cu fotbaliști. Sunt un om normal. În timp ce eram în taxi, mi-a atras atenția şoferul că mă urmărește o mașină.Apoi mi-a spus o vecină că mașina descrisă de mine a stat două luni în fața blocului. După mizeria apărută în presă am făcut demers în instanţă, dar au intervenit altele în viața mea, roluri, filmări și am renunțat. Cine nu mă cunoaște ar putea crede minciuna de atunci când tastează numele meu pe Google. N-am înțeles care a fost scopul lor atunci, căci sunt atâtea persoane mondene care abia așteaptă să apară minciuni despre ele în tabloide.

Ce așteptați de la publicul dumneavoastră?

Să încerce să creadă în mine. Știu că nu plac la toată lumea, dar nu vreau să dezamăgesc. Fac tot posibilul să-mi fac profesia cât mai bine cu putință așa cum am învățat de la doamna Olga Delia Mateescu și apoi de la doamna Olga Tudorache care mi-a marcat destinul. Să vină la teatru că e important, e altă energie pe scenă, un suflul nou care vine spre spectator, să nu stea numai la televizor, să ne respecte profesia, că e grea, deși nu pare la prima vedere. Și sănătate!

de Monica Andrei

foto: Metropolis

 

 

 

 

 

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.