Lacrimi de mamă

Seara de iunie zâmbea vanilat din toate petuniile mov de pe marginea bulevardului, iar asfaltul proaspăt udat de tulumbele primăriei de verde aburea dulce spre înălțimi abia ghicite. Bucureștiul își […]

Seara de iunie zâmbea vanilat din toate petuniile mov de pe marginea bulevardului, iar asfaltul proaspăt udat de tulumbele primăriei de verde aburea dulce spre înălțimi abia ghicite. Bucureștiul își aprinsese o țigară fără filtru și ofta îndrăgostit din toate mahalalele lui. Era vremea iubirii, a teraselor cu mititei sfârâind pe gratare, a berii înspumate și-a lăutarilor vestiți.

Dumitrel avea 17 ani și toată lumea îl considera un geniu, profesorii, rudele, vecinii, inclusiv nea Tănase, șpițerul din colț, care turna apă în spirt, ca să-l lungească…

Băiatul excela în toate, și-n științele exacte și-n literatură sau poezie, iar părinții lui, Tică și Marghioala Dănilă, erau mândri și fericiți. Așa noroc la copii, mai rar!

Dumitrel era frumos ca un prinț rus. Pictură de Botticelli, nu altceva! Alb la pielița obrazului, cu ochi mari, albaștri-verzui, adânci și triști. Gene lungi, de femeie, și nasul drept. Un oval perfect, îmbrățișa o gură senzuală, de bărbat în devenire, care știe ce simte și ce vrea.

-Cu mine seamănă!, zicea tatăl lui fudul, în timp ce-și sorbea cafeluța pe terasa vilei din cartierul Domenii.

-Ba cu soră-mea, Smaranda!, sărea nevastă-sa. Ea era așa în adolescență…Are gura ei, Tică, nu vezi?!

Bărbatul strâmba din nas și dădea din cap.

-Soră-ta, Smaranda! Are numai parașute-n cap, motoare, elice și avioane. Aia nu e muiere! E drac! De când o cunosc e în cer! Nu tu o ciorbă, o ciulama, un polonic! Manșa avionului și parașuta! Atâta știe.

-Mai taci din gură! Soră-mea e celebră-n toată lumea. Ce, ca tine? Ai facut filosofia la Paris, te-ai tras de cravată în `912, cu Lenin, cu marele VLADIMIRI ILICI, și acum ești paznic la cimitirul Reînvierea. Halal prieten!! Halal Filosof!

-Marghioalo!

-Nicio Marghioală!

Și Marghioala pleca ofensată, cu buzele țuguiate. De fiecare dată când Tică se lua de Smaranda, sora ei, se făcea foc și pară. Smaranda Brăescu, căci despre ea este vorba, era pe vremea aceea „Regina Înălțimilor”, se putea mândri cu un palmares aeronautic extraordinar: recordul mondial absolut de altitudine, la saltul cu parașuta, realizat în 1932 în Statele Unite ale Americii, o serie de raiduri aeriene europene, participarea la numeroase mitinguri aeronautice interne și internaționale. O, dar câte nu făcuse Smaranda! De ce n-ar semăna nepotu-său cu ea?

Dumitrel era în ultimul an la liceul Lazăr, elev eminent, cu rezultate excepționale. Note maxime pe toată linia, o purtare exemplară, o ținută impecabilă și un caracter de mare nobil.

-Domnule, Dănilă! Băiatul dumneavoastră e un geniu! Va ajunge departe de tot! E și frumos, e și deștept! Aveți grijă de el!, îi spunea profesorul de Filosofie, dar și cel de Matemetici.

Însă, pe lângă admiratori, tânărul căpătase și mulți dușmani, mai ales printre colegii de clasă, care nu aveau atâtea calități. Toate fetele de la Școala Centrală sau de la pension erau îndrăgostite până peste urechi de el, iar treaba asta nu era de acceptat așa ușor. Majoritatea colegilor îl urau sincer, de moarte, le clocotea invidia-n sânge și l-ar fi pisat de viu. Dar cine avea curajul? verso poza copil tica (2)

nea ti ca1 (3)

Familia Dănilă.

Totuși, în vara aceea în care România se zbătea prinsă în război și disperare și toate se schimbau dramatic, firul vieții lui Dumitrel Dănilă, elev eminet în ultimul an la liceul Lazăr, s-a rupt.

Așa a fost să fie. Nu trebuia să meargă mai departe un om atât de luminos! Din păcate, tot ce e bun trebuie să se transforme-n scrum și moarte, pentru ca mediocritatea și mizeria umană să triumfe.

Abia se terminase școala, începea vacanța de vară, iar Dumitrel primise din nou „premiul I cu cunună”. La sfârșitul festivităților, colegii au hotărât să meagră într-o cârciumioară de lângă buza Herăstrăului.

-Nu vii și tu cu noi, premiantule? Bem bere, comandăm niște fleici în sânge, poate pică și niște fete…

Dumitrel a dat din umeri, ușor stingherit, timid, neștiind ce să răspundă.

-Suntem bărbați de-acum!, strigau ceilalți râzând și cântând gaudeamus igitur.

-Viu!, s-a trezit vorbind cu un glas străin și uscat.

Au băut până spre seară. Era cald, zăpușală și băieții au vrut să se răcorească.

Lăutarii cântau de inimă albastră, iar Dumitrel nu se mai simțea stingher și absurd. Îl cam luase amețela, nu era obișnuit cu alcoolul.

-Să mergem cu barca pe lac, a zis Niță, un coleg din ultima bancă, codaș la învățătură, plin de coșuri și cam împuțit.

-Să mergem!, au urlat ceilalți…

-Dar eu nu știu să întot, a șoptit Dumitrel, dar nu l-a auzit nimeni.

Au făcut rost de trei bărci, s-au urcat în ele și s-au îndepărat de mal, chiuind și cântând. Dumitrel era în cea de-a doua. Coronița cu flori de câmp și trandafiri culeși din grădină (i-o împletise maică-sa aseară) începuse să se ofilească. N-o lăsase din mâini, o luase cu el. Colegii din celelalte bărci s-au dezbrăcat și s-au aruncat în lac, țipând și împroșcând apa în toate părțile. Era o veselie generală, dar pe Dumitrel îl luase frigul.

Când au ajuns în mijlocul bălții, l-a cuprins o teamă neințeleasă. Bătea un vânticel care mișca barca destul de serios, iar el se ținea de margini.

-Dumitrele, sări și tu, domnule, nu sta ca o fetiță!, l-a provocat Ghiță Vlădescu, un tip decolorat și agresiv.

Nu-l plăcea. Era mitocan și scuipa pe jos, ca birjarii. Îl evita tot timpul la liceu.

Rămăseseră doar ei doi, față în față. Ceilalți se hârjoneau la o mică distanță și era o hărmălaie de nedescris.

-Nu. Mulțumesc. Cred c-am să rămân aici.

Dar Ghiță rânjea diabolic, ca o hienă înaintea prăzii. A început să miște serios barca. Când în stânga, când în dreapta. Nimeni nu i-a auzit rugămințile și strigătele. A căzut ca un sac de cartofi, în apă. S-a zbătut cât a putut. A încercat, apoi, zadarnic să se agațe cu degetele de barcă, dar nemernicul de Ghiță îi lovea mâinile cu vâsla. A înghițit apă multă, în timp ce striga disperat. Avea un gust ciudat, de pește și de moarte. Valurile i-au intrat în nas, în plămâni, s-a înecat, a tușit rău, s-a sufocat. Aer! Aer! Simțea că trage foc în piept, inima-i bătea nebunește, bum-bum, bum-bum, îi venea să verse, iar picioarele și brațele se mișcau întruna, fără sens, ca niște aripi frânte.

„O să mor acum…”, și-a zis desfăcându-și palmele, istovit. Nu s-a mai zbătut. Ce rost mai avea? Apa tulbure i-a acoperit privirea în care se oglindea cerul la apus și mutra criminalului de Ghiță.

Simți că se duce la fund și, în ultimile secunde din viața lui, se gândi la maică-sa. „Mama…Ma-maaaa… Mămica meaaaa…”

Niciunul dintre colegi nu i-au observat dispariția, decât târziu, pe mal.

-Unde-i Dumitrel?

-Habar n-am!

-L-a văzut careva?

-Nu știu..

– Era cu voi în barcă!

-Ba nu! Era cu voi!

-Ei, draci! Nu avea ce să caute la noi!

Pe lac plutea doar cununa lui de la premiu…

Au alertat poliția. Au venit imediat și au început întrebările. Nimeni n-a știut să spună nimic. Ghiță, mormânt! Niciun cuvințel.

Pe Dumitrel l-au găsit peste două zile, la malul celălalt. Era umflat, vânăt, arăta îngrozitor. Peștii îi mâncaseră buzele, ochii și obraji. Când l-a văzut Marghioala, la morga, a leșinat. Doamne, Dumnezeule! Băiatul ei! Frumosul ei prinț…

Domnul Dănilă, tatăl lui Dumitrel, a încercat să afle ceva în plus, cum a murit copilul. A angajat un avocat, a făcut cercetări, a dat bani în stânga și-n drapta, a pus o recompensă. Nimic. Dosarul a fost clasat. Moarte prin imprundență. O fi vrut să facă baie și s-a înecat. Și cu asta, basta!

L-au înmormântat la cimitirul Sfânta Vineri. Maică-sa a plâns și-a tot plâns. N-a vrut să se întoarcă acasă. S-a trântit peste mormânt, cu pieptul cu care-l alăptase, pe pământul reavăn. Lacrimile-i curgeau șiroaie în pământ.

-Hai, acasă, Marghioalo!, o chema Tică.

Femeia nu-l auzea. Jelea cu toată carnea ei de mamă pedepsită pe nedrept. „ De ce, Doamne? De ce mi l-ai dat, ca apoi să mi-l smulgi așa…?”

A vrut s-o ridice de-acolo. N-a putut. Marghioala îmbrățișase mormântul. Îl strângea, îl mângâia și-l săruta ca pe Dumitrel. A lăsat-o.

„O veni ea!” Și-a plecat.

Dar femeia nu s-a ridicat de acolo vreme de trei zile și trei nopți. Au tras de ea groparii, (haidi, doamnă, c-ai să mori și mata!) și candelăresele (cucoană, trebuie să tămâiem locu`). Zadarnic!

Într-un târziu, când s-a simțit secătuită de lacrimi, puteri, și glas, când sufletul i se scursese cu totul în mormânt, la Dumitrel al ei, Marghioala s-a ridicat și, plină de noroi din cap până-n picioare, s-a întors acasă. Acasă? Unde era casa ei, de-acuma? Și ce mai era viața ei? Cine era ea?

Își pierduse mințile definitiv. N-a mai comunicat cu nimeni. N-avea ce. Privea în susul străzii, cu ochi pustii, și zâmbea nătâng.

La nici trei luni, s-a dus grabnic după fiul ei. A găsit-o bărbatu-său moartă, pe verandă. Infarct.

N-a putut s-o așeze în același mormânt, că era prea devreme, așa că a mai cumpărat unul, alături. Crucea, însă, îi ținea pe amândoi în brațe, și pe fiu și pe mama lui. Toamna poleia cu aur Bucureștiul care mergea mai departe, nu simțea durerea și nici întristarea. Peste drum, mai sus, la pasarelă, la o crâșmă plină de ceferiști slabi și veseli, abia ieșiți din tură, cântau lăutarii: „Pe boltă când apare luna printre șoapte, când e noapte/ Atunci apare și minciuna cu cununa ei de vis…”

Dana Fodor Mateescu, 29.10.2017

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.