Eroina din strada Poarta-Alba

Aveam 10 ani și credeam că lumea întreagă așteaptă, cu mic cu mare, s-o schimb, s-o salvez (era în chinuri! Se tăvălea pe jos de dureri!) și s-o decorez așa, […]

Aveam 10 ani și credeam că lumea întreagă așteaptă, cu mic cu mare, s-o schimb, s-o salvez (era în chinuri! Se tăvălea pe jos de dureri!) și s-o decorez așa, după inima mea de copil tembel, jucăuș și zâmbitor.

Din ea făcea parte și frate-miu, Doduțe, care pe vremea aia avea și el vreo trei ani.

1980. Timpurile de sacrificiu. Începuseră fazele tip: azi nu e carne, maine nu e lapte și poimâine nu avem curent și apă caldă. Dar mie nu-mi păsa. Rolele, bicicleta Pegas primită în dar de la tataia Săndulescu, un măr verde și soarele pe cer îmi erau suficiente.

De ce voiam să-l salvez pe fratele meu? Pentru că era dus în fiecare luni la grădinița săptămânală (aceeași unde am fost și eu).

Bietul băiețel! Parcă îl văd. Avea un puloveraș verde, tricotat de mama, ochii în lacrimi, gurița încrețită, gata de urlet, plânsul îi stătea în pieptic, ascuns, mânuțele reci se adunau în mici pumni de revoltă. Neajutorat, se încălța invers, și aștepta trist la ușa apartamentului din Militari.

Eu, soră-sa, turbam! Știam ce înseamnă grădinița săptămânală, știam ce bătăi luai acolo, și cât e de greu fără părinți șase zile. Îmi era o milă nesfârșită de el! Așa că, într-o zi, duminica pe la 4 după-amiaza, am hotărât. Îl voi salva! Gata! S-a zis cu necazul!

Ah!! Mă și vedeam! Eram o eroină balcanică, cu pletele în vânt (aveam părul scurt, evident, dar în „filmul” meu era cel puțin până la călcâie!), țineam în mâini steagul patriei, fluturând, și alergam să-mi salvez frățiorul din ghearele bestiilor de la grădiniță. Nimeni nu-mi putea ține calea! Nimeni nu mă putea opri…Nimeni!

-Auzi, mă?, îi ziceam lui Doduțe care tocmai se scormonea visător în nara stângă. Marți vin să te răpesc de la grădiniță. Vrei?

-Vreau!, a zis făcând ochișorii mari.

-Uite cum facem: șopa-șopa-șopa-șa…i-am explicat frumușel la ureche. Nu ne auzea nimeni, dar totul trebuia sa fie SECRET!

-Ai înțeles, mă?

-Da! Cum îți văd saboții că dansează pe sub poartă, mă bag pe dedesubt și…

-Și fugim!

Era un plan simplu. Ajungeam acolo și, cu iubiții mei saboți albaștri trebuia să țopăi și să tropăi, în așa fel încât Duduțe să vadă și să iasă iute.

Apropo de saboți! Plânsesem trei zile ca să mi-i cumpere! „Nu-ți iau așa ceva! zicea mama. „După ce că ești împiedicată și cazi mereu, ai genunchii ăia numai sânge și semne, n-o să se uite niciun băiat la tine, vrei să-ți cumpăr și saboți!? Doar n-am înnebunit!”

Dar uite că înnebunise și mi-i cumpărase în cele din urmă.
Grădinița avea o curte mare, care dădea direct în stradă. Gardul, din plasă de sârmă, avea și tablă peste, ca să nu se vadă copiii, din afară. Poarta era închisa mereu, însă dacă te lăsai pe burtă, puteai ieși lesne. Mai ales dacă erai pitac ca frate-miu.

Ca să nu merg singură, le-am luat și pe prietenele mele, Lala și Nuța, adjuncții mei la toate prostiile săvârșite ever!

-Fetelor, avem de îndeplinit o sarcină importantă azi, Nu trebuie să afle NI-MENI! E SE-CRET! le-am ținut eu un mic instructaj, așa cum văzusem în filme.

-Ce?

-Tre` să-l răpim pe Doduțe de la grădiniță!

-Păi de ce?

-D-aia! Voi știți ce bătăi ia acolo?

-Cum? Săraaaacu`!!

-Trebuie să-l salvăm!

-Da!

Am jurat că vom păstra secretul (măcar până la ora 4 după-amiaza când se întorcea tatăl lor de la serviciu) și ne-am dus în stația lui 180. Când a venit, țuși, ne-am urcat și în vreo 20 de minute am ajuns la Podul Basarab. Vechiul pod…

Inima îmi lătra ca o pacoste. Tustrele făceam planuri, ne răzgândeam, ne contraziceam, iar vorbeam, iar ne opream și dădeam din mâini. La un moment dat, Lala m-a întrebat:

-Băi, Dano, dar ce-o să zică maică-ta?

-Ce să zică? O să zică…O să…Și ce? Mănânc bătaie o dată, dar Doduțe va fi salvat.

-Și săptămâna viitoare? Îl furăm iar?

-Da!

-Ești dilie! Hahaha! Vrei să-l furăm mereu?

-Da!

-Și cine o să aibă grijă de el, dacă o să stea acasă? E mic!

-Eu!

-Noi!, a sărit și Nuța.

-Bine!

Copiii erau în curte, țipau și se zbenguiau pe limba lor. Numai frate-miu, săracul de el, stătea țeapăn lângă poartă. Îi vedeam picioruțele încălțate în cipicei albaștri, nițel descusuți la degetul mare…Of! Și odată m-am pornit pe dănțuială, ca să-mi alung mila de el! Haida-haida!

Doduțe, fâști, imediat s-a aruncat pe burtă și a ieșit pe partea noastră. L-am luat eu de-o aripă, Nuța de cealaltă, și-am zbughit-o la sănătoasa chiuind și cântând: „Viața noaaastră unde eeee?/Viațaaaa noaaastră ce-ați făcut cu eaaaaaaa??”

Drumul înapoi a fost relativ la fel. Autobuz, Lujerului, bloc. Acasă.

Ca să-i demonstrez că sunt o soră responsabilă, i-am dat niște pâine goală și tare ca fierul (ia, mă, și mănâncă, vezi că te-am salvat?!) apoi am așteptat să vină ai mei.

Primul a fost tata. Era „ciupit” bine, fusese cu nea Cristea să lupte cu oarece „albituri” și, când l-a văzut pe fiu-său acasă, a crezut că e sâmbătă. Fericit, s-a culcat fără nicio grijă.

Când a venit mama, pe la opt seara, a fost prăpăd. Educatoarele o sunaseră la serviciu și au întrebat-o: „Ați trimis azi pe cineva să vă ia copilul de la grădiniță? Să știți că băiatul dvs. a dispărut, ori a fugit ori l-a furat cineva, că sacul și hăinuțele sunt aici…”

Mama, – ne-a povestit după aceea – a căzut pe jos, de groază. Tremura și plângea în hohote. Au adunat-o colegii. „Lasă, mă, Ilenuțo, că s-o fi dus Pompiliu să-l ia…”„Cum? Și de ce? Marți? Aici e ceva necurat la mijloc!” A pus mâna pe telefon și a sunat acasă. Dar nu răspundea nimeni, tata dormea beat-pulbere, iar eu cu frate-miu ne jucam de-a „aruncă cu pantofii”. N-am auzit. Cum i s-a terminat tura, mama a fugit. Nici ea nu știa cum a ajuns. Și-a azvârlit geanta și…l-a luat în brațe pe Doduțe care zâmbea ca un nătărău.

–Cine te-a luat de la grădiniță?, l-a întrebat ea plângând cu sughițuri? Tac-tu?

-Nuuu, a zis el mândru. Dani!! A venit și m-a salvat!

Ah! Trebuia să vedeți scena: eu, mama, Doduțe, (tata încă le soilea fără grijă). Frate-miu era așa de mândru de isprava mea! Se uita la mine ca la soare. Cel puțin așa mi se părea mie…

Putea să mi se întâmple orice. Nu-mi mai păsa. Misiunea fusese îndeplinită!

În seara aia, am mâncat o bătaie ca-n istorie. Trosc, pleosc, bum! Am răbdat totul cu fruntea sus și moacă de martiră. Ce Ecaterina Teodoroiu? Ce Ioana d`Arc? Daniela-Cristina Fodor, băăăi!! Clasa a IV-a F!! Cea mai tare eroină din strada Poarta-Albă! În urechi auzeam trompete și aplauze…Eram o învingătoare!

Când s-a trezit tata n-a zis decât atât:

-Mâine e duminică?

Dana Fodor Mateescu,

23.11.2017

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.