17.091

Gheata

Azi vreau să eliberez o amintire ciudată, pe care-o țin în mine de mulți ani. S-a zbătut să iasă afară, ca o pasăre verde, care țipă roz, dar am tot […]

Azi vreau să eliberez o amintire ciudată, pe care-o țin în mine de mulți ani. S-a zbătut să iasă afară, ca o pasăre verde, care țipă roz, dar am tot prins-o și-am oprit-o, nici eu nu știu de ce. Poate așa a fost să fie. Poate nu era gata.

Iarna anului 1983. Decembrie, spre sfârșit. Frig, frică, întuneric din când în când, mâncare puțină și proastă. Plin comunism. Aerul mirosea a fum și-a ziare ude. Cam toată lumea era la fel. Locuiam în Militari și creșteam în fiecare clipă cu un zâmbet și-o prostie pentru care eram rar pedepsită. Părinții mei erau prea blânzi pentru un drac împielițat cu mutră de fetiță „în plină dezvoltare”, ca și țara.

Românii așteptau Revelionul cu bucurie și se zbăteau să facă rost de alimente, așa cum puteau: stăteau pe la cozi incredibil de lungi, alergau care încotro pentru o bucată de brânză sărată, un șorici de porc, pentru un kil de portocale, banane (mare noroc dacă apucai!) ouă pentru cozonaci și o mână de carne, pentru fripturi și sarmale. Așa făceau și ai mei.

Mie puțin îmi păsa, eram copil, adolescent, și gândurile-mi fâlfâiau pe alte meleaguri, încă nedescoperite de mintea umană.

Pe vremea aia, inventasem un joc stupid (cele obișnuite mă plictiseau cumplit!). L-am intitulat „Aruncă pantoful” și trebuia să fii încălțat (sau încălțată) cu niște bașcheți, ghete, cizme, de om mare, și să le arunci, cât de tare poți, în față. Câștiga cel care reușea să azvârle pantofii cât mai departe posibil.

Bineînțeles că toți copiii care aveau curajul să intre în prostia asta amuzantă, furau, pentru o oră sau două, încălțările taților. Cizme reșapate, mari cât niște găleți, cu tălpile reparate a treia oară de cizmar, ude înăuntru și puțind dubios a electrician sau mecanic, pantofi cu catarame late, cizme de cauciuc mărimea 45 sau ghete cu șiret, la fel de boccii ca și comunismul.

Ieșeam în fața blocului, ne aliniam ca la sport, umăr lângă umăr, și, serioși, ne luam avânt. Prima oară cu piciorul stâng: unu, doi, trei, și, vâjjjjjjjjjj! Ciubotele zburau, zbârrrrrrrrrrrrrrrrrrrr, ca avioanele, în sus, și până spre calea ferată care trecea prin apropiere. După ce-l aruncam pe stângul, urma dreptul. Zbârrrrrrrrrrr! Aterizau, bieții pantofi, ba prin mijlocul străzii, ba chiar pe calea ferată, hăt, departe. Oamenii care treceau pe acolo, zbierau la noi:

-Măăă, voi sunteți nebuni?! Era să mă loviți..

Nu-i băgam în seamă. Fugeam desculți la locul aterizării, ca să vedem al cui pantof este cel mai curajos. Nu aveam voie să-i împingem cu piciorul sau să-i atingem. Eram descalificați.

-Bașchetu` meu a fost cel mai îndepărtat!

-Ba nu! Al meu a fost!

-Nu-i adevărat! L-ai împins! Era la piatra aia. Te-am văzut!

Și se porneau certurile și bătăile!

După ce ne linișteam cât de cât, transpirați, ciufuliți și zgâriați, alegeam câștigătorul care era privit cu respect și admirație timp de o oră. Apoi repetam figura.

Doamne, ce ne mai distram! Râdeam în hohote, până simțeam că nu mai avem aer. Vară, primăvară, toamnă sau iarnă, încălțările taților noștri erau chinuite în fel și chip, supuse la cele mai incredibile zboruri și aterizări forțate în bot, toc sau pe-o parte. Arătau jalnic. Jupuite, paradite, descusute.

-În ce hal arată ghetele tale!! Ce tot faci, de le strici așa?, îl certa mama pe tata.

Nea Fodor, nițel cherchelit și cu chef de dans, ridica din umeri:

-De la sarea de pe străzi…Lasă că dau cu niște untură.

Într-o zi, însă, cineva ne-a văzut și ne-a pârât. Unii dintre noi au fost pedepsiți. „Nebuna lu` nea Fodor e de vină, numai aia îi învață la prostii, iar ăștia se uita-n gura ei, de parcă ar avea miere, pitica naibii!”, mă acuzau (pe nedrept, credeam eu atunci!) părinții.

A aflat și tata. Nu s-a supărat prea tare, dar m-a dojenit ardelenește, că tocmai linsese patru beri la crâșmă și era vesel tare, un zarzăr înflorit.

-Vrei să mă cert cu ăștia din cauza ta?

-Nuu…

-Atunci? Ce dracu` ai în dovleacu` ăla? Sunt singurele mele ghete. E iarnă. N-am bani să cumpăr altele. Dacă te mai prind că-mi iei încălțările, ne supărăm!

Și nu i le-am mai luat, …  decât în noaptea dintre ani. Am fugit afară ca să văd artificiile și cum aruncă românii cu pahare și sticle pe geamuri. M-am încălțat la repezeală cu ghetele lui.

În fața blocului era parcat un Trăbănțel nevinovat, stricat definitiv, pe care golanii cartierului îl tot mutau de colo-colo, iar proprietarul lui îl găsea mereu ba pe la blocul 108, ba în buza căii-ferate. Omul era disperat. Anunțase și Miliția, dar Miliția…râdea ca proasta-n târg. N-avea treabă!

Ei, în noaptea dintre ani, Titi, unul dintre nebunii care împingeau Trabantul, se cocoțase pe el și zbiera ca un cretin: „Haide, Steauaaa, luptă Steaaaaauaaa!” Apoi a plecat să urle la altă scară, avea el o dambla.

Eu, să nu stau, dracului, cuminte? M-am cocoțat ca o capră pe Trabant și am început să sar pe el. Prietenele mele, la fel. „Hăăă, La mulți aaaaaaaaani!! Hăăă, hăăă!” Mai tare! Și mai tare! Și mai…

Deodată, am simțit cum pârâie ceva sub mine… Prrrrrrrr! După atâtea sărituri, – și ale noastre și ale lui Titi care era și grasomeg, – capota sărmanei mașini a cedat, iar eu, am intrat cu piciorul drept înăuntru, printr-o despicătură cât palma.

-Aoleeeu!! Scoateți-mă d-aici!!, țipam ca apucata, dar cine să mă audă în vacarmul ăla?

Nu-mi venea să cred ce pățisem! Un picior era în Trăbănțel, cu GHEATA lui tata căzută pe scaune, iar celălalt era afară, sus, pe capotă. „Tre să mă ajut singură, mi-am zis, și am tras cu putere de picior. Cartonul s-a făcut țăndări. Dar eram desculță! M-am chinuit zadarnic să apuc ciubota aia nenorocită, care parcă își bătea joc de mine!! Mă privea așa, rânjită și o vedeam clar cum îmi dă cu tifla: „Nu mă prinzi, sâc!!!” Am băgat mâna până la durere prin gaură, dar fiind mică, nu ajungeam. Și de-odată aud în spatele meu:

– `tu-vă Dumnezeii și  Cristoșii voștri!!

Am fugit cât am putut de repede, desculță la dreptul, prin zăpadă. Era stăpânul mașinii, nenea Bilă de la parter. Așa i se zicea: Bilă, că era chelios.

După o oră, în care am dârdâit scuturată de friguri, dar și de frică, pe la alte scări de bloc, m-am întors la locul faptei. Doamne Dumnezeule!! Gheata lui tata dispăruse! „Am încurcat-o definitiv”!

M-am dus acasă. În noaptea aia am fost excesiv de amabilă cu ai mei.

A doua zi, însă, nea Bilă, ca prințul din Cenușăreasa, umbla prin tot blocul, pe la toate apartamentele, cu ciubota în mâini. Investiga cazul. Țrrrr, la sonerii:

-Bună ziua! Gheata asta e a dumneavoastră?

-Nu, dom`le, io am cizme.

-Bine, mă scuzați!

Bum-bum, și la noi! Aveam sonerie, dar dacă apăsai, te curenta, iar nea Bilă, care era prieten cu tata, știa lucrul ăsta.

-Salut, Fodorică!

-Salut!

-Mă, gheata asta e a ta?

Dar degeaba îl întreba, pentru că, pe hol, se vedea stânga cum o aștepta pe sora ei…

-A mea e! Da` unde-ai găsit-o? Nici n-am văzut că mi-a dispărut…

-Ți-am găsit-o io! Era la mine în Trabant!

Tata s-a prins imediat. A înțeles cine e capul răutăților. L-a invitat înăuntru pe nenea Bilă și i-a povestit despre joc, despre cât sunt de rea și de neascultătoare. Și-a cerut scuze, apoi s-au împăcat și s-au pus pe băut, ca niște adevărați electricieni ce erau. Îi auzeam din cameră, cu fundal Pink Floyd, The Wall.

-Fodore! Io-ți zic! Dă milităria jos din pod, că fiică-ta e dracu` gol! Asta nu e ca fiică-mea, cuminte, ordonată… (el habar n-avea că Licuța, juca „Aruncă Bașchetul” de două sezoane și mai și câștigase de patru ori, nemernica, plus că se sărutase pe gură cu Marian de la 10!)

Tata, îl privea cu ochii ață, dar nu-l mai auzea, pun pariu pe ce vreți! Mintea lui era deaparte, la Roger Waters și corul de copii care cântau:

We don’t need no education
We dont need no thought control
No dark sarcasm in the classroom
Teachers leave them kids alone
Hey! Teachers! Leave them kids alone!
Deja mă iertase.

Dana Fodor Mateescu

03.02. 2018

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.