28.882

“Zaraza”, de la Ploiești

Mare mi-a fost bucuria să văd un adevărat spectacol de teatru de revistă. Simt că și Constantin Tănase s-ar fi bucurat dacă l-ar fi vizionat. “Zaraza”, în regia, coregrafia și […]

Mare mi-a fost bucuria să văd un adevărat spectacol de teatru de revistă. Simt că și Constantin Tănase s-ar fi bucurat dacă l-ar fi vizionat. “Zaraza”, în regia, coregrafia și costumele lui Răzvan Mazilu, scenariul Daniel Chirilă, de la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești, învie atmosfera din vechile grădini bucureștene de până la al Doilea Război Mondial.

 „Orașul grădină” și lumea din grădina orașului

Toată lumea a auzit că, Bucureştiul a fost numit „Micul Paris” cândva, dar puţini ştiu de unde vine botezul, cine a găsit formula „teatru-restaurant” în vechile grădini bucureștene, de ce a funcţionat. După 1800, lumea unei “Belle Époque” este spectacolul de la Paris, care se reflectă la Bucureşti în casa, mintea și viaţa boierilor români. O perioadă cu şarm, culoare locală, și identitate proprie. Totul este îmbibat de influență franceză: arhitectura orașului, costumul, moda, manierele. Este epoca frumoasă când a trăit și Caragiale, din vremea domniei de patru decenii a Regelui Carol I, când România devine regat, iar Bucureștiul, așa cum îl descriu călătorii străini, e un Mic Paris. E  lumea birjelor, a tramcarelor, a ulițelor pitorești cu numere ce dispar de la poartă, a încăierărilor încheiate fără resentimente, cu „pupături Piața Independenței”, și Calea Victoriei strada principală a orașului. O lume despre care unii știu puțin, alții nimic, sau cei cei care pretind că știu, fac des confuzii. Punctul culminant al lumii construite din cioburile unei epoci atinge apogeul în 1918, la Primul Război Mondial, care a îndoliat sufletele și a urâțit fața “orașului grădină”, iar deznodământul încheie epoca frumoasă şi paşnică odată cu bombardamentele ce distrug Teatrul Național, în 4 aprilie 1944, care vreme de aproape un secol a fost inima Bucureștiului.

Încă de pe la 1800 până la al Doilea Război Mondial, Bucureștiul e un “oraș-grădină”. Se  merge la bal, la teatru, la Șosea, la bordel și la “Capșa”. În zece ani de cercetare prin arhive, colecții de patrimoniu despre București, am scos la iveală peste 90 de grădini, ca să aduc la lumină tot spectacolul de acolo și un mod de viață, într-o carte, încă nepublicată.

În grădină, istoria şi actualitatea stau faţă în faţă, iar politicul arată cum se desfășoară tensiunile din epocă. Arhitectura grădinii e compromisă de lipsa scenotehnicii, dar este salvată de decorul verde al “oraşului grădină”, unde spectatorul mai mult din clasa de mijloc, are aer festiv la lumina lumânărilor de ceară, apoi la lumina gazului, și mult mai târziu la lumina electrică, unde muzica lăutarilor, a operetei, a romanțelor, a tangourilor, e subtilul opiu ce-i induce clipe de fericire creând amintiri de neuitat.

În multe din vechile grădini bucureștene, I.D. Ionescu promovează genul de spectacol de teatru de revistă, iar actorul Constantin Tănase acceptă să-i tragă cortina, ca să “fure” meserie și rămâne în istoria teatrului de revistă ca cea mai frumoasă amintire a acestui gen. Preluându-l de la mentorul său, îl îmbunătăţeşte, ajutat de textierii ce-i scriu cupletele prin care reflectă transformările profunde ale epocii. Are succes imens.

 O legendă, un umorist și iubirea lui trecută

Prin spectacolul de teatru de revistă, de la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești, Răzvan Mazilu aduce în prim plan o legendă a timpului, un lăutar faimos, Cristian Vasile, și un umorist uitat, Ion Pribeagu, înviind atmosfera din vechile grădini bucureștene din interbelic.

Legenda spune că, bruneta cu buze senzuale și părul lung ce obișnuia să poarte rochie verde praz şi pantofi împodobiţi cu ştrasuri, pe care o doreau toți bărbații și puțini o puteau avea, ar fi fost omorâtă de un țigan gelos și incinerată. De această frumusețe a timpului se îndrăgostise Cristian Vasile, care i-ar fi furat urna de la crematoriu și i-ar fi mâncat cenușa cu lingurița. Ziarele timpului publică anunțul despre furtul urnei de la Crematoriu, nu și povestea ei. Se mai spunea, că ea a  fost doar o invenție lui Ion Pribeagu, care a scris cuplete pentru “Cărăbuș”, teatrul lui Constantin Tănase, de la Grădina Ambasadori. Pe numele lui real, Isac Lazarovici, botoșăneanul considerat “regele umorului” în interbelic, prin versurile sale, ar fi exteriorizat  – după cum scrie istoricul Gheorghe  Median –  o mare dragoste pe care ar fi avut-o în adolescență. “Zaraza” e de fapt un tangou înregistrat la Berlin, în 1931, care l-a lansat pe Cristian Vasile, în București. Versurile scrise de Ion Pribeagu  sunt puse pe muzica lui Tagle Lara, tangoul lansat la Buenos Aires.

Ion Pribeagu a plecat în exil pentru că a îndrăznit să glumească, să aducă râsul în casa și viața omului și a murit la Tel Aviv. Numele său a rămas în dicționarul: ,,Scriitori și publiciști botoșăneni. Dicționar biobibliografic”, iar opera sa a fost publicată mai mult în străinătate decât în țară. Sachi Disperatu, Ivan Turbincă, Ion Vraiște, Vasile Ispravă, Vasile Găină până să-și aleagă pseudonimul definitiv, Ion Pribeagu, în 60 de ani de activitate literară își numește creațiile “impertinente. Devine cunoscut după emisiunea “Ora veselă” de la  Radiodifuziunea Română, unde a cucerit prin umorul sănătos în versuri, calambururi și anecdote.

O epocă într-un spectacol, cu tangouri și romanțe de demult

În 25 de ani de carieră, Răzvan Mazilu demonstrează că este un artist desăvârșit. Face regia, coregrafia, gândește costumele pentru spectacolul “Zaraza”. Și nu e lucru ușor. Munca sa se reflectă în recunoașterea meritelor încununate cu o medalie, multe premii naționale și internaționale. Și viața artistului într-o carte: “Răzvan Mazilu. De la dans la musical”, autor Sanda Vișan.

În scena ploieșteană într-un spectacol grandios, aduce lumea din interbelic, cu toată povestea ei, așa cum a fost atunci. Ne plimbă prin Târgul Moșilor care avea loc anual la 10 Mai, bordelurile bucureștene cu tradiție și rădăcini adânci în umanitatea ticăloasă, Teatrul de Revistă “Alhambra”, vestita “Capșa” din vremea când țara era condusă de Regele Carol al II-lea și a lui amantă, Elena Lupescu, nu numai faima lui Cristian Vasile. Ne amintește de genul pitoresc al romanței și a tangourilor fredonate de oricine, nu numai prin grădini ci și din cafenele, berării, adăposturi antiaeriene, tranșee; stelele teatrului de revistă: Silly Vasiliu, Titi Botez (“Sub balcon eu ți-am cântat o serenadă”;  și alți vestiți lăutari: Jean Moscopol (“Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara”, „Dă-mi gurița s-o sărut”, „Tot ce-i românesc nu piere”), care a murit în America deoarece a fost interzis în țară; actorul Constantin Tănase care a lansat-o pe Maria Tănase („Cine iubește și lasă”) la teatrul “Cărăbuș”, căci ea debutase întâi la Radio, apoi a început să cânte prin grădini și cafenele. Compozitorul de muzică ușoară, Ionel Fernic mort în accident de avion. Zavaidoc care a renunțat la cariera de tenor de la Operă pentru muzica lăutărească.

Spectacolul n-ar fi fost atât de reușit, dacă colaborarea n-ar fi fost fructuoasă între scenografa Ioana Popescu Smara, care semnează decorul ce stilizează grădina epocii, cafeneaua, bordelul și Daniel Chirilă care a scris textul cu mult har. Cupletele pline de culoare și ritm reflectă realitatea de atunci.

Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești cu o singură scenă pentru toate genurile de spectacol, prezintă în stagiunea 2017-2018, prin secția Teatrului de Revistă “Majestic” un spectacol de revistă reușit, în costume în culori terne ce dezvăluie prin croiala lor linia anilor 1930, cu o lumină de scenă – light design: Alin Popa – ce te duce undeva într-un timp de aduceri-aminte și poze vechi, amplificând misterul poveștii și nostalgia acelei lumi apuse.

Chiar dacă revista ca gen, e uneori considerată Cenușăreasa teatrului, nu este ușor să faci un spectacol de teatru de revistă. Revista este teatru. Revista este artă. Spectacolul de la Ploiești este o montare care surprinde și prin interpretări originale. E o șansă deosebită pentru actori și o probă de aptitudini pe măsura șansei cu interpretări puternice și remarcabile. Iată distribuția de pe afiș: Dana Vulc (Domnișoara Feerie), Andrei Radu (Cristian Vasile), Karl Baker (Ionel Fernic), Ion Radu Burlan (Constantin Tanase), Manuela Alionte Frincu (Elena Lupescu), Cosmin Sofron (Carol al II-lea), Nico (Silly Vasiliu), Daniela Raduica (Maria Tănase), Marius Balan (Zavaidoc), Romeo Zaharia (Jean Moscopol), George Capanu (Titi Botez), Robert Oprea (Nelu Ficat), Mihaela Duțu (Napoleon Luminița), Rodica Alexandru (Mona Curdefier), Petty Musa (Mimi Moft), Robert Anton (Terente), copilul Alexandru Vasilescu (Baiatul cu ziare) la care li se alătură Baletul “Majestic”. Se detașează de toți, George Liviu Frâncu care interpretează admirabil rolul Ion Pribeagu, amfitrionul epocii. Cântă și dansează, iar prin explozia nuanțelor  din gest, corp, privire, rostire, ne prezintă spiritualele schimbări la față din interbelic. Rolul este dificil, iar pentru el pariul cu teatrul este câștigat. Un punct de relief al carierei sale. Actorul din teatrul de revistă este un artist total: cântă, interpretează un personaj, dansează. Stârnește hazul și  în prostituata Șchioapa. Sper să o țină tot așa și să auzim mereu de el. Bravo!

 Daniel Chirilă scrie minunatul text pentru spectacol după nuvela „De ce iubim femeile” a lui Mircea Cărtărescu și romanul lui Andrei Ruse, „Zaraza”, iar confuziile din cele două volume referitoare la întâmplările epocii nu-i aparțin. Circula o vorbă în interbelic “Hai la Capșa la un șvarț”, nu la o țuică cu scorțișoară. Boierul epocii avea acasă lumea din salon, ieșea în lume ca să fie văzut, iar restul populației, clasa de mijloc în special, mergea la un șvarț, la „Capșa”. Lumea Zarazei nu era a saloanelor boierești ci acea celor care intrau la grădină sau la cafenea. “Crucea de piatră”, e un bordel situat la marginea orașului, care aduna prostituate de pe drum. Mimi Moft, matroană de bordel, își avea “întreprinderea de plăceri tarifate a epocii” pe lângă Cișmigiu, nu frecventa Crucea de Piatră. A fost amanta regelui Alfonso al XIII-lea, a avut bordel și grădină ce i-a purtat numele, a  fost ctitoră a dispensarului pentru femei gravide în casele ei din strada Dionisie. Se întâmpla în jurul anilor 1900. Din memoriile călătorilor străini și din cartea lui Beldie aflăm că vestita ei grădină se afla în jurul pieței Kogălniceanu de azi și a fost înființată pe la 1850. Poate a trăit până la Primul Război Mondial Mimi Moft, în niciun caz până în 1930. Bordelurile celebre ale Bucureștiului care funcționau după Regulamentul din 1859, desființate prin lege, în 3 martie 1950, vizitate de către protipendadă, se aflau pe străzile din jurul Cișmigiului. Memorialistul Constantin Beldie le descrie cu lux de amănunte într-un capitol din cartea sa. La fel, Șchioapa a fost și ea matroană de bordel, în interbelic.

 Răzvan Mazilu își merită din plin toate aplauzele. Din punct de vedere estetic, spectacolul „Zaraza” are o frumusețe aparte și ar trebui promovat în toate festivalurile de teatru. Misterul poveștii din acea lume de demult rămâne în mintea oricărui spectator după ce iese din sală. E gândul nostalgic care-l împinge să intre  din nou în teatru, ca să-l mai vadă de nu știu câte ori. Meritul este și al doamnei Mihaela Rus, directorul Teatrului “Toma Caragiu”, pentru neastâmpăr și inițiativă, pentru că aduce în repertoriu spectacole care să stârnească uimirea publicului și a criticii se specialitate. Pentru că știe ce place și poate cultiva gustul publicului. Este nevoie ca acest gust să fie mereu cultivat. Bravo!

Monica ANDREI

Foto: Teatrul Toma Caragiu, Ploiești

 

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.