6.863

„Ucenicul vrăjitor” Bleonț și “Orchestra Titanic”

Am văzut un formidabil spectacol de teatru, “Orchestra Titanic”, de Hristo Boicev, în regia lui Felix Alexa, scenografia Andradei Chiriac, la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu o distribuție strălucită, tematică […]

Am văzut un formidabil spectacol de teatru, “Orchestra Titanic”, de Hristo Boicev, în regia lui Felix Alexa, scenografia Andradei Chiriac, la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu o distribuție strălucită, tematică actuală și o concepție regizorală pe măsură. Spectacolul e un succes al stagiunii 2017-2018.

Forța teatrului de a schimba lumea

Regizorul Felix Alexa nu este la prima montare a unui text scris de Hristo Boicev, dramaturg bulgar cu premii internaționale, dar face un spectacol absolut captivant,  despre insatisfacția de a fi și a trăi, despre cum fiecare trăiește în propria lui iluzie despre lume și viață, sau despre cum nu este nimeni pregătit pentru “Marea trecere”. Am privit spectacolul, în timp ce un nesimțit civilizat, antrenat într-o conversație telefonică mărturisea cuiva că e la teatru, în timp ce alții îl invitau zgomotos afară, iar actorii jucau genial.  Totul ține de fatalitatea receptării în teatru.  Teatrul ca transfigurare a realității este și un act de cunoaștere, iar  prin textul lui Hristov Boicev, Felix Alexa a înțeles că iluzia teatrală îl salvează pe om de la ignoranță, pentru că prin spectacolul de teatru i se educă omului gustul și are șansa să învețe să facă diferența între valoare și nonvaloare. Omul nu vine la teatru atras numai de iluzie, ci ca să se identifice cu personajul de pe scenă, să se regăsească în trăirile lui, eventual să se confunde cu actorul și viața lui. Regizorul înțelege perfect  cât de mare este forța teatrului de a schimba lumea creându-se punți de energie între oameni.

Lumea din gară și gara lumii

Povestea din gara lumii aparent simplă, cu înțelesuri profunde nu se rezumă doar la gara veche dezafectată unde și-au găsit locul niște oameni de la periferia societății. E sinceră și mai adevărată decât adevărul crud ce zace în fiecare personaj. Acțiunea se desfășoară în decorul bine construit de către scenografa Andrada Chiriac, cu ziduri ruinate și găurite, obiecte vechi aruncate peste tot și o cale ferată în fața scenei. Lumea e o gară, iar gara devine animată prin biografiile personajelor cu răni lor vii. Fiecare personaj este “un fost” în meseria lui. Prin cei patru “foști” dramaturgul ne arată cum suntem noi toți, la nivel spiritual. Distribuția e strălucită. Claudiu Bleonţ (Harry), Mihai Constantin (Luko) Tania Popa, (Liubka) Mihai Călin (Meto) și Richard Bovnoczki (Doko) dau viață pe scenă într-o formulă originală poveștii din spectacolul regizat de către Felix Alexa.

Strălucitor în rolul Doko e Richard Bovnoczki, un fost îngrijitor de urși. Cu ura față de semeni în suflet,  printre grimase duioase, expresive zvârcoliri și cârcei existențiali, plânge tot timpul după ursoaica moartă din vina lui, pentru că băuse banii pentru mâncarea ei. Mihai Călin (Meto) e fostul muzician cu o carieră distrusă din cauza unei femei. Își joacă rolul printre neliniști și incertitudini angoasante, bine punctate, pregătind minuțios plecarea din gară, repetând momentul opririi trenului și urcarea tuturor în vagoane. Le ordonă și atitudinea falsă față de viață, când îi pune pe toți să stea în linie dreaptă. Cu rânjetul pe față, valizele în mână, ei sunt pregătiți să urce în trenul care trece, dar care nu oprește.  Cu un calm desăvârșit îi pune cuțitul în gât iluzionistului Harry. Nu știe că „cea mai bună sabie din lume este aceea care nu iese niciodată din teacă!”. Le propune celorlalți să-l omoare pe Harry, dar se opune Liubka, prostituata miloasă. Cinicul Meto ne arată cât de grav dăunează respectul relațiilor umane, iar astăzi violența e o formă de respect. De la a aboli violența mediului prin abolirea propriei violențe prin experiența metamorfozării energiei animalice și a transformării ei în energia seninătății în viață, e o cale mult prea lungă.

Mihai Constantin  e fostul șef de gară, care, printre refuzuri macabre și tăceri miraculoase, întrupează cu farmec și multă fantezie comică rolul Luko, un pesimist incurabil, care ascunde sticlele de bere și scoate una la nevoie doar pentru Harry. Este sigur, că totul e degeaba pe lumea asta, iar  trenurile nu vor mai opri vreodată acolo. Ceferistul din spectacol e  neadaptatul cronic, pe care toată lumea îl vede doar “Oblomov”, rolul genial jucat la “Bulandra”, încununat cu Premiul UNITER, în 2004. În teatru, Mihai Constantin nu trișează, nu se repetă. Sensibilul incurabil  ascunde de ochii lumii doar talentul de scriitor. Eram în sală, la repetiții, când i-am simțit talentul viguros de regizor. Mustește in el. L-am urmărit discret. Are un mod unic de a se apropia de actor, declanșându-i starea de grație pentru a intra în repetiție, dându-i minuțios pragurile fără să-l lase să improvizeze aiurea.

Printre trădări miloase și oscilații sentimentale, Tania Popa mai crede că doi bărbați sunt îndrăgostiți de ea. E sinceră în rolul ei de fostă prostituată. Rece în exterior și lavă în interiorul ființei, te face să o urmărești tot timpul pentru talentul ei care curge prin vene moștenit din partea frumoasă a lumii slave din care provine.

“Ucenicul vrăjitor”, Bleonț

Personajelor nu le place josnicia decăderii, dar  la nivel de intenție stau prost toți. Una își doresc, alta fac, altceva li se întâmplă. Vor să plece din gară,  dar refuză să iasă din propriile lor neputințe și limite blocate. Când apare Harry, ei nu sunt nepregătiți pentru marea schimbare și “Marea trecere”. Claudiu Bleonț, pe care Sanda Manu mi-l descria recent, ca vârf al generației lui și vârf al vârfurilor în teatru, joacă magnific rolul Harry. Cu fiecare replică rostită în tonuri cu nuanțe diferite, îți ia răsuflarea. E “Ucenicul vrăjitor” care te surprinde și te ține acolo, în sală, ca să-l urmărești. Nu rămâne niciodată în memoria publicului doar într-un personaj interpretat. Și joacă peste tot. Nu-i place rutina și e întotdeauna grăbit, iar când e vorba despre teatru dă tot. La “Național”, la „Metropolis”, la teatrul din Craiova, prin țară, pe unde este chemat.  La debutul lui în teatru și film eram o școlăriță. Nu mă interesa teatrul. Pe toți cei pe care i-am abordat despre cariera lui, mi-au pomenit despre debutul lui ca despre un tsumani. “Zbor deasupra unui cuib de cuci”, de la Teatrul Național e spectacolul de pe buzele și din amintirea tuturor, filmele lui de debut, premiate.: “Concurs”, „Pas în doi”, „Dreptate în lanțuri” etc. Ochii lui care cer prim-planuri l-au adus la locul meritat. Numele lui figurează deja în istoria filmului românesc, a lui Călin Căliman.

Claudiu Bleonț este actorul care există în teatru pentru a arăta, nu pentru a se arăta. În “Orchestra Titanic”, intră în scenă în costum și clop negru, baghetă și pantofi roșii, într-un cufăr care se plimbă pe linie înainte și înapoi. Sugestivă imagine este cufărul! Poate fi văzut ca trenul din care coboară sau obiectul indispensabil al iluzionistului unde-și depozitează “recuzita” meseriei. Când iese din cufăr, întreabă dacă a ajuns la Stockholm. Se prezintă Harry, iar cei din gară îl asociază cu Harry Houdini, iluzionistul care a devenit celebru după ce pe hipodromul din Londra a reușit să facă să „dispară” un elefant împreună cu dresorul său.

Puncte cardinale în structura umană

Precizez că Harry nu întreabă despre orice oraș, ci despre unul dintr-o țară nordică, pentru că Boicev stabilește clar niște diferențe culturale și de structură umană în a sa piesă. Sub punctele cardinale codate genetic în structura umană și în personaje bine construite, zac adevăruri care dor despre cum ne trăim viața noi ceilalți și cum suntem. Ce nu putem face și de ce nu putem. Se știe că, locul geografic unde ne naștem amprentează psihicul omului și structura lui. La fel și clima. O demonstrează cândva în studiul său despre culoarea locală “Despre Germania”,  Madame de Staël, prima erudită din istoria lumii. Precizează că, oamenii care trăiesc în Sudul continentului au o viață mai ușoară decât a celor din Nord, din cauza climei blânde. Ei sunt superficiali, se răzgândesc ușor, iar tot ceea ce zămislesc se regăsește în viața obișnuită. La fel  ca cei din gara lui Boicev. Harry vrea să ajungă la Stockholm, orașul din Nordul continentului, pentru că face parte din lumea nordicilor, a oamenilor care sunt originali în tot ceea ce fac, au imaginație bogată, găsesc soluții de supraviețuire, dezvoltă emoții împotriva monotoniei și trăiesc între două lumi, dezvoltând capacități extrasenzoriale și paranormale.

În gară, Harry, printr-un gest obișnuit, face să apară un ecran, iar cei de acolo văd un film, le cântă muzică de operă în germană, “Odă bucuriei” / „Simfonia a IX-a” de Ludwig Van Beethoven, (pe versuri de Friedrich von Schiller, adoptată ca imn oficial al Uniunii Europene) amintind că fiecare dintre noi „e fugit din Beethoven”. Ca să le îndeplinească dorința de a pleca, le cere  “ceva de băut”, căci “dacă nu e băutură nu vor mai fi iluzii”. Nu le cere de băut, ca să se alăture viciului spirtos și grupului, ci pentru că băutura e ultima lor formă de bucurie și singura. Vrea să vadă dacă ei sunt dispuși să dea tot, ca să primească la schimb tot.

Visuri, mituri și rituri

Gara este lumea, iar globul pământesc o rețea de cale ferată, întreg Universul este “Titanicul”, vasul cu celebra orchestră despre care se spune că a mai cântat zece minute după scufundarea lui, iar oamenii nu sunt decât niște călători în drumul lor spre “Marea trecere”. Singura modalitate de salvare din neputințe este iluzia și puterea de a visa. “Totul în lumea asta e iluzie”, le spune Harry (Claudiu Bleonț) ca un “eliberat în viață”. O iluzie cu care omul se hrănește, pentru că omul prin structura lui nu poate trăi fără iluzii și fără să viseze.

În toate culturile, întâlnim nevoia omului de a se afla în legătură cu lumile nevăzute, cu misterul, cu Dumnezeu. Indiferent care sunt miturile și riturile făurite de-a lungul istoriei, riturile care fondează marile tradiții ale lumii rămân aceleași: nașterea, nunta, moartea.  “Marea trecere”, e ritul morții, un rit atât de pregnant în piesa scrisă de Boicev, pentru care nimeni nu-i pregătit.  Toți merg spre adresa destinului pe care o știe cel mai bine doar Dumnezeu, iar moartea, așa cum o definea Napoleon izolat pe Insula Elba unde și-a găsit sfârșitul, e doar “un somn fără vise”.

Lumea devine iluzie deoarece fiecare personaj trăiește în propria lui realitate despre lume și viață. “Viața e vis” le spune Harry. Adevărat! Și teatrul e vis, și viața e teatru. Religiile se exprimă prin credințe, cultura prin teatru și prin arte. Ceea ce este mitul pentru colectivitate, este visul pentru persoană. Suntem construiți structural să depindem de visuri și mituri, pentru că au aceeași sursă misterioasă din care se hrănesc, adică partea de adânc uman, acea parte secretă a omului. Întoarcerea la mituri înseamnă întoarcerea la rituri. Nu întâmplător, una dintre cei mai mari antropologi ai lumii, specialistă în lectura simbolică a textelor biblice, Annick de Souzenelle, îndrăgostită de mănăstirile din Moldova, pe care am cunoscut-o personal, în casa unui bun prieten, arată în una dintre ale sale cărți, că mitologii obișnuiesc să opună “Muthos” și „Logos”, că „Muthos” ține de emisfera dreaptă a creierului care oferă deschidere către mister, spre spațiile interiorității omului, spre melodie, iar „Logos”, de emisfera stângă, de care depind cuvântul, cifrele, logica, timpul și ritmurile. Inseparabile, “Muthos” și „Logos” sunt spirit și cuvânt. Azi, din cauza logicii impecabile care apelează prea mult la tehnologiile de vârf, emisfera cerebrală dreaptă parcă se sufocă. E nevoie de o întâlnire de urgență, nu de o sciziune între trup și suflet, între afecte și intelect, între viața materială și cea spirituală. Nu întâmplător alege dramaturgul patru oameni de la periferia umanității despre care mulți cred că sunt doar niște cerșetori demni de milă. Prin ei, Boicev ne arată cât de săracă este viața noastră spirituală.

Întoarcerea la mituri și rituri se dovedește a fi exigența unei întoarceri purtătoare de sens prin puterea de a crea și recrea societatea, în drumul spre “Marea trecere”. Boicev nu e atât de ironic când pune în personajul Harry un magician salvator, care-i trece pe toți aflați în gară în altă dimensiune. Arată calea de salvare și modul de a se schimba ei, apoi lumea. Pornind din cosmosul lor interior spre exterior, ca un mare maestru, Harry îi aduce în starea ca fiecare să pășească în trenul imaginar. Îi pune să se vadă cu ochii minții, urcând  în tren și plecând. Comedia lor e comedia vieții oricui, a mea, a ta, a lui, a tuturor celor care sunt nepregătiți sau care refuză să admită și în mintea lor că se poate, că înainte de voință există bunăvoința. Vrei înseamnă poți! Când ajung în trenul imaginar toți se eschivează. Le este frică. Li se pare că n-ajung nicăieri și că trebuie să se întoarcă. Acesta este un moment important subliniat de către Felix Alexa în spectacol: oamenii nu sunt pregătiți să accepte schimbarea, neprevăzutul, plecarea din această lume.

“Marea trecere”, un drum inițiatic

Dulapul unde stă Harry și-i cheamă pe rând, e de fapt poarta spre “Marea trecere”. Intră pe rând și niciunul nu iese. Rămas singur, în gară și în scenă, Doko, plânge după ursoaica pe care o mai și vede din când în când. Nu e pedepsit să rămână singur, situația e doar un pretext banal care ne arată cât de ușor devine singurătatea pentru fiecare dintre noi, când viața ne încearcă, o disperare păguboasă și depresivă. Magicianul Harry, nu-i face să “dispară” în altă lume, iar spectacolul nu este o călătorie spre sau despre moarte, pentru că moartea nu este decât o transformare a vieții, ci despre modul cum nu suntem pregătiți pentru această călătorie spre „dincolo” pentru care trebuie să ne pregătim toată viața, căci “Marea trecere” e ca un drum inițiatic.

 

Am văzut “Orchestra Titanic” la Teatrul Național spectacolul care-mi va aminti mereu despre gara lumii din care nimeni nu vrea să plece nicăieri, sau se schimbe, în regia lui Felix Alexa, despre cum viața nu-i banală, ci e banal modul cum ne-o trăim. Nu-i un spectacol despre alcool, mizerie, desfrâu și cerșetori, ci un spectacol despre cât de mult ne place să fim cerșetorii umanității. Ne implicăm în zona spirituală prea puțin și prea mult în cea materială. Fă-te bogat, totul va fi al tău, totul îți va fi permis – la fel ca pe scena noastră politică de astăzi – este cea mai depravată idee despre cum puterea corupe. Nu trebuie să fim genii ca să trăim genialul vieţii când știm că adevărata putere e cea interioară, la care se gândesc puțini. Întreaga echipă își merită toate aplauzele din final. Bravo!

Monica Andrei

Foto: Florin Ghioca

 

 

 

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.