12.952

Tâmpitopole sau Bucureștiul lui Caragiale

Despre cum îşi imaginează Caragiale Bucureştiul, numindu-l Tâmpitopole şi epoca de aur a gazetăriei românești din secolul al XIX-lea. “Gluma fantastică” sau viața în Tâmpitopole „Suntem în anul grației 3874; […]

Despre cum îşi imaginează Caragiale Bucureştiul, numindu-l Tâmpitopole şi epoca de aur a gazetăriei românești din secolul al XIX-lea.

Gluma fantastică” sau viața în Tâmpitopole

„Suntem în anul grației 3874; ne aflăm în cetatea Tâmpitopole, locuită de sinercorzi, ciudate ființe limpezi, cărora le lipsește partea stângă a toracelui cu toate ale ei. Sinercorzii sunt un trib de chinezi”.

Așa începe I.L. Caragiale articolul despre viața în Tâmpitopole, povestind într-o paranteză despre cum chinezii declaraseră război rușilor, învinseseră, Bucureștiul devenise sucursală a Pe-Kingului, iar lumea bucureșteană „chinizată”.

Iată cum descrie toată atmosfera orașului într-o scurtă plimbare. “Așa!  (…)Aici este Casa Justiției. Ce severă faciadă! Totul respiră nepărtinirea și oarba dreptate. Întoarceți-vă puțin privirile spre acel nenorocit chinez care sosește asudat pe scara principală a Casei Justiției! Îl cunoașteți, e bietul Pim-Pim. Nu vă uitați că e slab și lihnit; era gras și burtos acum vreo cinci ani, când adversitatea soartei îl îmboldi să intente proces unui vecin care-i răpise un pui de curcă din curte. Vedeți-l, iese din Casa Justiției. Ce tristă figură! O să fie silit bietul chinez să bea cinci cești de ceai și șapte doze de opiu pentru a-și recăpăta buna umoare. (…) Edificiu de acolo, pe ușa căruia se văd încrucișate două cotoare de lemn de banan – emblemă ce reprezintă libertatea-n alegeri – este așa numita de chinezi Muma Tutulor. Câtă gingășie în nume chiar. Sunt foarte picanți chinezii într-ale lor. Priviți dincoace, pe poartă, această imagine alegorică: plin de sudoare și despoaiat, un chinez, condamnat la un supliciu analog cu al fetelor lui Danaus, aruncă cu o lopată colosale cătățimi enorme de aur în gura mereu deschisă a unui monstru etern flămând… Ați crede că această poartă este intrarea infernului (…); am onoare a vă spune, este casa numită Punga- Publică; mandarinul cel mai mare peste astă “pungă” este Pungaciul, titlu dat prin simplă derivațiune etimologică. Atenție, doamnă! gravitate, domnule! Trecem pe dinaintea palatului lui Sik-Tir, guvernator general al Tâmpitopolei și reprezintante al Fiului-Soarelui de la Pe-King. Aș vrea să vă spun multe despre Sik-Tir, dacă în jurisdicțiunea chineză nu ar fi scris că se taie limba oricăruia va cuteza să puie în discuțiune numele acestui mandarin suprem. Să ne plecăm frunțile la pământ, după obiceiul pământului, și să ne vedem de cale. Cred, acum, doamnă, că sunteți ca și mine de părere, după atâta umblet și fatigă, să intrăm în acest elegant stabiliment public. Vom lua și noi ceaiul și vom fuma opiul, repauzându-ne puțin. Din fericire, acesta este tocmai locul public de predilecțiune al tuturor notabilităților chineze din Tâmpitopole. Să intrăm. Priviți pe chinezii mei cum șed cu indolență pe tapetele lor bizar colorate, vedeți cum, prin o mișcare d-o regularitate perfectă și egale, clătinând capul când afirmativ, când negativ, sorbind cu deliciu ceaiul și aspirând cu încântământ opiul, ei își petrec inocent timpul! O, tabel admirabil de moravuri pacifice! O, fericiți, chinezi!!!! Binecuvântate ființe bipezi, cât este de invidiat soarta noastră. Voi nu vă frământați cu firea pentru nimic. Nu este nimic în stare să aducă un moment în stare de escepțiune în viața voastră calmă și neofensivă: nici rahitismul primatur al micelor chineze; nici legenda lui Pim-Pim, fidelul vizitator matinal al Casei Justiției; nici crâmpeiele de banan încrucișate pe ușa edificiul Mumei Tutulor; nici chinul sărmanului chinez care este condamnat la intrarea Pungei-Publice să-ncerce a sătura pe nesăturabilul monstru; nici tăierea limbii din jurisdicțiunea  voastră. Vouă, ceaiul, și opiul să vi se dea… și-ncolo, pace! (…) Cum vi se pare, grațioși cetitori, apocalipsul meu?”

După această “glumă fantastică” despre București Caragiale recomandă  ca tot omul să citească: „Ghimpele”  din 9 iunie 1874.

Epoca de aur a gazetăriei românești sau “Bucureștiurile” lui Caragiale

Ne aflăm în 1885, când I.L. Caragiale se află într-un important moment de inspirație și creație. E comentator și analist politic la diverse ziare. Format ca toți publiciștii vremii la „Românul”, gazeta lui C.A. Rosetti, colaborează la: „Alegătorul liber” și „Uniunea Democratică”, „Universul” și „Românul de Arad”. Redactează singur revistele: „Calendarul Nichipercea” și „Calendarul Dacia”, „Moftul Român” sau „Epoca literară”. Proiectează gazete literare care n-au văzut lumina tiparului: „Nea Ion”, „Pagini literare”.  Este contemporan cu Eminescu şi Slavici. Lucrează toți în redacţie la „Timpul”.

“Trădând” în lanț când pe conservatori pentru junimiști când pe liberali pentru conservatori sau junimiști, ori pe junimiști pentru liberali, Caragiale se mută dintr-o redacție în alta. Susține liberalii, dar nu e liberal, sau conservatorii, fără să fie conservator.  Observă  lumea, vede cum politica își devorează adepții. Știe că puterea se joacă cu oamenii nu oamenii cu puterea. Critică un partid sau altul, se convinge că toate merg prost. Scrie despre eroii care-și schimbă numele, costumele și vorbesc cu ”fraze late”. În „Voința națională” publică cum îi dictează conștiința pe lângă editorialul și foiletonul ziarului, unul-două “entre-fileuri”, „notițe”, „polemice”, „săgeți”. În „Constituționalul” semnează cu pseudonimele: “Quodlibet”, „Papură”, „Luca” câteva editoriale politice. Citește gazeta liberalului Brătianu, o comentează cu ochiul unui personaj din „O scrisoare pierdută”,  mai ales când se află că și-a făcut pașaport cu numele Papuca, îl urmărește la fel cum l-a urmărit pe Gună Vernescu din Guvern, ce devenise o victimă a puterii. Ambilor le dedică articole ce stârnesc hazul, în mai multe numere de ziar. La „Gazeta poporului” descrie alte măști din politică: P.P. Carp și Al Lahovari, care fac parte din “echipajul șubred”  din guvernul lui Lascăr Catargiu.

În gazetărie, Caragiale pornește de la munca de jos: corector, redactor, girant,  colaborator, proprietar. În redacție lucrează cot la cot cu toată lumea. Ca să publice, i se oferă spațiu nelimitat, i se încredințează onoarea de a decide articolele care urmează a fi publicate număr de număr. Articolele lui rămân punctul de atracție și de senzație din gazetă, ziarul devine cel mai căutat în orașul plin de farmec ce arată ca un Mic Paris.

Rosetti scria pe la 1850, că dacă ar avea la îndemână o gazetă, ar provoca o “revoluţie morală”. În secolul al XIX-lea, ziarul are personalitate şi forţă. Nu conta autorul articolului, ci articolul în sine, ca punct de vedere al grupului, partidului, guvernului. Lumea se adresa cu: “ce mai e nou?” „ce spune la gazetă?”  pentru că gazetăria e activitate de grup, iar redactorii nu sunt obligați să renunțe la iscălitură. Bucureșteanul cumpără gazeta pentru opinie și mesaj. Când omul de rând nu înțelege mesajul, ca Ipingescu din „O Noapte furtunoasă”, este curios să-i afle autorul. Între gazete și gazetari se divulgă cu ușurință secretul autorului editorialului de mare succes. Pulsul “Micului Paris” de atunci e viu în articolele denumite de către cercetători „Bucureștiurile” lui Caragiale.

Neliniștea evenimentelor, descărcarea rapidă a energiei îl determină pe Caragiale să lucreze până într-un an în redacția oricărui ziar. Intervine saturarea care determină ruptura, pleacă decepționat și dă vina pe gazetă. Prin articolele sale spectacolul grotesc al „formelor fără fond” din viața politică devine spectacolul de gală în istoria publicisticii românești, în epoca gazetăriei de aur a secolului al XIX-lea.

 Scriitură fără violența vulgarității

În orice redacție, devine stâlpul gazetei, ridică tirajul ziarului. Socotindu-se “publicist” gazetar, are voluptatea scrisului anonim. Își redactează pe loc articolele, deși nu le semnează. N-o face ca să se ascundă. Nu inventează pseudonime ascunzându-se după adevăruri care dor. Nu dinamitează pagina de ziar prin rânduri fără perdea de dragul de a circula mesajul liber prin care ar spune ceva ce nu-și asumă. Scriitura sa nu are violența vulgarității. Când scrie, atacă prin cuvânt și o face inteligent, nu prin calomnie sau invective. Nu se foloseşte de poreclele ce se şopteau pe la grădini, la teatru sau la Şosea. Articolele sale devin periculoase pentru că oferă omului de rând alt mod de a gândi. Adevărurile dor, inamicii se înmulţesc. Se amuză de replicile primite, privește de deasupra, apoi răspunde la duel prin ofensiva spiritului creator, cu  mult umor și ironie. Râvnit de orice redacție, “grămăticul” se deconspiră în scris prin calitatea polemicii. Sarcasmul cu a lui tensiune și ardere unică dă ritmul în scriitura articolelor din presă. Tocmai acest ritm îl scoate din anonimat, iar articolele sale ce alcătuiesc un volum din „Opere complete”, arată și azi, cât de genial și actual este, și greu de imitat. Nu-l pedepsește cineva pentru umorul său, nu-l amendează pentru ironii, nici nu-l dă în judecată pentru sarcasmul muşcător şi mişcător. Scrie, publică, stârneşte râsul. Când se vede cât se râde într-o epocă, atâta libertate este!

 Combateți-i, băieți!  combateți-i sarcastic de tot!”

Publicistica lui Caragiale însumează articole inedite despre trădările politice, cu o scriitură de-o frumusețe unică. În orice redacție lucrează, urmărește ca totul să fie corect scris din punct de vedere gramatical. La un concurs pentru un post în redacția „Moftului român”, Caragiale publică următorul anunț: „Autorii sunt absolut liberi să aibă orice vederi sociale, morale, politice, filozofice, estetice etc.; pot trimite lucrări vesele, triste, hazlii, lugubre, sentimentale, răutăcioase, infame, candide, grave sau umoristice; pot scrie după orice şcoală le convine, clasică, romantică, naţionalistă, realist, idealistă, decadentistă, parnasianistă, secesionistă, optimistă, pesimistă, obscurantistă”.

Toni Bacalbașa dezvăluie public în „Grămătici și măscărici” pe Caragiale, ca victimă a “târgului cu liberalii”. Cu niște secole în urmă, când boierul român nu socializa la “Capșa”, sau la “Șosea”,  avea bani,  dar n-avea studii, își alegea un „grămătic”,  adică un tânăr școlit care-i îi ținea socotelile curții, îi scria corespondența. Pe lângă intelectual își permitea să mai plătească “un măscărici și taraf de lăutari”. Măscăriciul incult, recrutat dintre robi, îi “făcea boierului servicii intime la împrejurări sentimentale”, îl distra, sau polemiza din poarta  curții cu dușmanii lui. În replică, autorul “Nopții furtunoase” își explică porecla  de “grămătic”, în „Gazeta Poporului” din 19 noiembrie 1895, la „Inserțiuni și reclame”, amintindu-i lui Bacalbașa, că trecuse vremea “grămăticilor cu călimările în brâu și pana de gâscă la ureche” că  trăiau în „epoca cu hârtie și cerneală violentă”, subliniind că exista o „presă a elitei sociale destul de spirituală și convenabilă”.

Prin ironia duioasă, sarcasmul muşcător, cinismul ucigător, I.L. Caragiale lovește în prostie, incultură, infatuare și suficiență. “Învârteşte-ţi condeiul de zece ori în cerneală până să scrii un cuvânt, şi, după ce l-ai scris, gândeşte-te de o sută de ori dacă nu trebuie şters, nu de dragul stilului, ci de teama primejdiei”. Așa-i îndruma pe toți cei care scriau, iar când pomenea despre personajele comediei de pe scena politică a vremii, recomanda: “Combateți-i, băieți!  combateți-i sarcastic de tot”.

Privind degradarea omului contagiat de politică, în joaca condeiului redacțional, Caragiale trasează liniile inconștientului colectiv românesc. Nu trebuie să ne mirăm, că deși au trecut niște secole, măștile din vestitele lui comedii sunt printre noi și azi, pe scena politică mai ales: Cațavencu, Trahanache și mai ales Agamiță Dandanache; Mița și Veta.  Până în ultima clipă a vieții sale, la Berlin, autorul „Scrisorii pierdute”, păstrează contactul cu gazetele românești, citindu-le la rând și printre rânduri. Dacă ar mai fi trăit, cu siguranță s-ar întrebat acum ca și Cetățeanul turmentat din piesa “O scrisoare pierdută”: “Eu, cu cine votez?”

(Sursa: I.L. Caragiale, “Publicistică, Politică și… delicatese”, Editura Fundației Culturale Române, 2003)

Monica Andrei

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.