Povești pentru copii

AVENTURILE LUI BÂZ-BÂZ CEL ISTEȚ

Dana Fodor Mateescu

Pentru Andrei-Cristian

Hoțul de miere

În dimineaţa aceea de primăvară cerul era limpede-limpede ca o bombonică de mentă ţinută în lumină de mânuţa unui copil. Vântul poznaş se juca printre pletele sălciilor, iar soarele, mare şi vesel, se ivise de deasupra pădurii, căscând prelung:
-Aaa, bună dimineaţa tuturor!, spuse el, trimiţând o rază călduţă către florile din poiană.
-Bună dimineaţa, Soare!, răspundeau ele, fluturându-şi petalele colorate.
Alături, trăia o familie de albine care locuia într-un stup. Când spun familie, să nu vă gândiţi că aceasta era formată din tată, mamă şi copii. Nuuu! Familia de albine are mii de membri. Regina lor este matca, cea mai bună şi mai puternică dintre ele. Ea stăpâneşte peste tot poporul de albinuţe, care sunt copiii ei. Micuţele gâze sunt foarte organizate, harnice, ordonate şi ascultătoare. Muncesc de dimineaţă până seara strângând din potirul florilor polenul şi mierea aurie, care e atât de bună şi de dulce. Seara, fagurii lor, acele căsuţe făcute tot de ele, din ceară, sunt pline cu miere.
Fiecare albinuţă avea câte o poreclă legată de felul ei de a fi, înaintea căreia se adăuga mereu …“Bâz-bâz”, cum ar fi la noi oamenii, numele de familie, Popescu sau Ionescu. Aşa că una era Bâz-bâz hărnicuţa, Bâz-bâz bucătarul, bâz-bâz cel gras, cel isteţ sau bâz-bâz comisar.
Viaţa lor era frumoasă şi armonioasă. Nimic nu le tulbura traiul. Copiii-albinuţe se duceau la grădiniţă şi la şcoală, ca toţi copiii, bebeluşii stăteau în pătuţuri cuminţi, iar cei mari aveau treburile lor zilnice. Ei, se mai ciondăneau uneori, dar Regina-Matcă îi potolea imediat dându-le cu polonicul imperial de mestecat în miere, direct în cap, şi făcându-i de ruşine în tot stupul.
Într-o zi, Matca croşeta căciuliţe pentru copii, să le ţină de cald pe timpul iernii. Năduşea biata de ea, pentru că avea de făcut vreo1500 şi nu mai prididea. Deodată, auzi hărmălaie şi vaiete.
-Bâââz! Ce să fie oare? se întrebă ea oprindu-se din lucru.
Ostaşii Măriei-Sale Matca dădură năvală în sala tronului, trântind uşile şi căzând grămadă la picioarele stăpânei.
-Aoleuuu, bâz, bâz, bâz şi iar bâz-bâz! Nenorocire Măria-Ta, urlară cu toţii într-un glas. Am fost prădaţi. Cineva ne-a furat toată mierea. Nu mai avem cu ce hrăni bebeluşii. Bâz, bâz. Ne-a mai rămas puţină, doar pentru 2-3 zile, din rezerva strategică oprită pentru caz de război cu viespile.
-Cum se poate aşa ceva? se mânie Regina, scăpând andrelele şi ghemul de aţică străvezie. Cine a îndrăznit să facă o asemenea faptă? Oare nu trântorii cei leneşi? Ori fluturii?
-Nuu ştim, Măria-Ta! Bâz-Bâz Comisar cercetează locul. Chiar el va veni la domnia Ta şi îţi va relata tot ce a descoperit. Suntem foarte supăraţi, Stăpână!
Toate albinuţele care se aflau la acea oră în stup erau disperate şi plângeau frângându-şi aripile de ciudă. Regina bătu din picior şi strigă:
-Să vină Bâz-bâz Comisar!
-Să vină Bâz-Bâz Comisar!, strigară ostaşii şi doamnele-albinuţe de onoare.
Albina-legii apăru imediat în sala tronului, târând după ea o ditamai “lupă de cercetare”, un carneţel minuscul şi un pix cu sevă de floare-albastră. Comisarul era un personaj gras, nesuferit, încrezut şi mototol. Se împiedica tot timpul în aripile prea lungi, cădea pur şi simplu din…zbor, lucru tare ciudat pentru o creatură care e făcută pentru aşa ceva, strănuta când vorbea, pardon, când bâzâia, şi nu exista clipă să nu contrazică pe oricine, afară de Regină. Dacă tu spuneai că soarele e sus pe cer, el nu recunoştea! Te înfrunta, chiar dacă nu avea dreptate. Din această pricină nimeni nu-l putea suferi în împărăţie şi toate albinuţele îl ocoleau. Niciodată nu avusese de a face cu hoţi de miere sau polen, dar dăduse o grămadă de amenzi albinelor care zburau cu viteză prea mare în văzduh.
-Ahahaaa, bâz-bâz bââz, zbiera el, căutând să-i prindă din urmă pe “infractori”. O să ajungeţi la puşcărie dacă nu zburaţi cu viteza legală!
Totuşi, Matca îl accepta aşa cum e pentru că îi plăcea enorm cum cântă el la firele de iarbă. Da, da, ce vă miraţi? Lua firul şi îl întindea ca pe o coardă de chitară şi: zdraaang, zdriiing, zdrooong. Cânta ca un înger al albinelor şi lacrimi mari picau din ochii suratelor lui, făcându-le să-şi amintească de tinereţe. Era unica lui calitate şi la baluri nu lipsea niciodată.

Închisoarea cu fluturi

-Bâz, Bâz, stimată Matcă şi preţioasă Regină, bâzâi el ca un bondar. Vreau să vă comunic, dacă îmi îngăduiţi, că hoţul de miere este ca şi prins, zise el mândru până la plesnire.
-Cuuum?, strigă Matca. Aşa de repede l-ai descoperit?
-Daaa, asta numai graţie însuşirilor mele extraordinare de detectiv, bolborosi Comisarul, scuipând în stânga şi-n dreapta de-şi feriră toţi curtenii capetele deodată.
-Sunt mai mulţi vinovaţi, Măria Ta. Bâz, bâz, bâz…e vorba de… fluturii azurii din poiană. Ei sunt hoţii. Am găsit în jurul stupului urme de pudră aurie cu care sunt pictate numai aripile lor. Ei să fie pedepsiţi. Vrem proces cu uşile deschise!
-Vaaai, nu se poate, fluturii azurii n-au făcut niciodată niciun rău nimănui, e o minciună! Noi ne jucăm mereu cu ei, strigară copiii albinuţe. Îi cunoaştem.
Dar pe ei nu-i mai auzea nimeni. Toată lumea vocifera şi bâzâia pe toate tonurile şi era aşa mare larmă în sala tronului, încât dacă ar fi fost acolo un om ar fi crăpat în două de durere. Deodată, Matca bătu cu piciorul în podea ca să se facă linişte.
-Slujitorii mei, puţină atenţie, vă rog!, ţipă ea furioasă ca un uragan. Am hotărât ca fluturii să fie prinşi şi întemniţaţi. Iar dacă în 3 zile nu vor recunoaşte faptele lor mârşave şi nu vor aduce mierea înapoi de unde-or şti, voi porunci să li se taie aripile! Auzi ce neobrăzare! Să lase sugarii albinuţe fără miere!
Şi aşa se făcu. Fluturii azurii, bănuiţi de furt, au fost prinşi, legaţi în lanţuri din codiţe de cireşe şi întemniţaţi într-o groapă adâncă, zăvorâtă cu beţe de nuc. Zadarnic plângeau albinuţele, zadarnic se tânguiau fluturii fluturându-şi frumoasele aripi, ude de lacrimi. Regina era neînduplecată. Ba l-a chemat şi pe primul ministru al albinelor şi s-a sfătuit cu el, departe de urechile tuturor.
-Ministrule, dacă nu producem miere până când rezerva noastră strategică pentru sugari se sfârşeşte, moştenitorii mei vor pieri cu toţii.
-Măria ta, nu se poate atât de repede, albinele sunt şi aşa ostenite de muncă. E toiul verii.
-Atunci? Ce-i de făcut? Grăieşte, nu da din aripi! De ce ai fost ales prim-ministru?
-Ăăăă, păi, să vedeţi…bâz, bâââz.
-Nu vreau să văd nimic!, strigă Regina. Nu mă interesează dacă albinele sunt obosite sau nu. Să muncească în ture, una de dimineaţă, alta de după-amiaza. Să aducă cât mai multă miere. Şi cât mai repede. Am zis!
Şi ieşi din sală, trântind uşa după ea de se zgâlţâiră toţi fagurii şi bebeluşii începură să bâzâie în cor.
În noaptea aceea nu dormi nimeni, afară de Bâz-bâz Comisar căruia puţin îi păsa de sugarii Reginei sau de fluturii întemniţaţi nevinovaţi. La geamul unui fagure gălbui stătea o albinuţă pe gânduri. Era băiat şi se numea Bâz-bâz cel isteţ. Aşa îl striga toată lumea pentru că citea foarte mult, învăţa bine la şcoală şi întotdeauna îi asculta pe cei mai în vârstă decât el şi evident, mai experimentaţi.
-Mâine eu plec să caut adevăratul hoţ, îi spuse el mamei lui, Bâz-bâz hărnicuţa. Am să-l găsesc şi am să-i scot pe fluturi din închisoare.
-Aşa să faci dragul meu, dar să ai grijă să nu păţeşti ceva rău. În pădure sunt multe pericole, iar tu încă eşti mic…
-Am fost mic mai demult, o întrerupse el. Acum sunt mare şi voi reuşi, îţi promit.
Se ridică de la gemuleţ şi plecă la el în cameră ca să-şi facă bagajul, acolo o bocceluţă, o boabă de polen înfăşurată într-o frunzuliţă de trifoi. Apoi, mai vesel, se băgă în pătuţ, sub păturică. Mama îl sărută pe frunte şi-i ură Noapte bună! Bâz-bâz cel isteţ adormi numaidecât şi visă că prinse hoţul şi eliberă fluturii. Dimineaţă însă, când se trezi, nu-şi amintea mai deloc cine era vinovatul. Îşi luă rămas bun de la mamă şi zbură iute spre pădure. “Sute de spini şi scaieţi! Nu trebuie să-mi fie frică, se îmbărbăta el în gând. Ce rău mi se poate întâmpla? O s-o caut pe bufniţa cea înţeleaptă şi am s-o rog să mă ajute. E simplu.”

Urmele

La marginea codrului însă, Bâz-bâz cel isteţ descoperi nişte urme mari şi rotunde. “Tiiiii!, strigă el. Ce bazaconie o mai fi şi asta? Oare nu sunt urme de labe? Ba da. Dar ce fel de labe? De câine nu sunt, că-s prea mari. De elefant, nici atât, pentru că nu trăiesc pe aici, ci tocmai în India şi în Africa, de dinozaur, nu, că nu mai există. Uf, ce dificil e!” Se învârti în jurul lor, bâzâi de-i păcăneau ochii în cap, dar nu reuşi să-şi dea seama despre ce e vorba. “Vaai de mine, dar astea duc exact în direcţia stupului nostru. Oare nu cumva? Aaaaaa! Ba da! Să ştii că am descoperit şarlatanul care a poftit la miere. Zbor s-o caut pe bufniţă.” Şi zbârrrr, pluti uşor spre pădure, printre frunze de mesteacăn şi ace de brad. Începu s-o strige pe bătrâna Bufniţă, cea care vede şi ştie tot. N-o găsi, însă, pentru că încă era ziuă. “Măcar să-i descopăr culcuşul şi o aştept până cade seara”, îşi zise în gând Bâz-Bâz cel isteţ. Se trânti pe o cracă de copac şi începu să se gândească la cele întâmplate. Pentru că era foarte obosit aţipi curând. Se trezi, însă, atunci când auzi un sunet taaare ciudat care venea de undeva dintre crengi. “Bu-hu-huuu! Huuu-huu-huuu!!!” Inima îi bătea cumplit în pieptul cât o sămânţă de floarea-soarelui.
-Heii, ci-ci-ci-ne-i acolo? A-ra-tă-te de eşti curajos!, strigă el bâlbâindu-se, cu jumătate de glas şi mort de frică.
-Huu-huu, bună seara! Sunt bufniţa cea înţeleaptă. Am auzit că mă cauţi. Iată-mă!
-Uf!, răsuflă Bâz uşurat. Ce bine că sunteţi dumneavoastră. Am crezut că e un monstru.
-Ştiu despre ce e vorba, mi-a şoptit ciocănitoarea ce s-a petrecut cu stupul şi mierea voastră. Ea a văzut hoţul.
-Daaa? Cine e? O să-l înţep direct în limbă!
-Opreşte-te şi nu mai bâzâi atâta ca un bondar! Fii serios şi haide să căutăm răufăcătorul. Ciocănitoarea mi-a zis că e vorba de o ursoaică.
-O ursoaică? Mii de bărzăuni! Dar cum o să dăm de ea? Şi cum mai scot eu mierea din burta ei?
-Hm. O să mă gândesc pe drum şi o să ajungem noi la o soluţie, îi spuse bufniţa desfăcându-şi aripile mari. Hai, vino aici pe spinarea mea, ţine-te bine de pene, că mă grăbesc. Şi zburară îndărăt spre stup, ca să vadă înţeleapta mai bine urmele, să cerceteze şi să se ia după ele.

Chira-ursoaica e hoaţă şi sentimentală

Fâl-fâl-fâl şi fil-fil-fil…Ajunseră. Noaptea era albastră ca hârtia de indigo, coborâse jos, printre firele de iarbă şi ridica în văzduhul plin de stele o mireasmă neasemuită. Bâz-bâz se simţea extraordinar pe spinarea bufniţei, aproape că uitase de ce se afla acolo. Aerul mirosea grozav a lucernă proaspătă şi a brad. Îl zgâlţâi aterizarea greoaie a păsăroiului şi gândurile lui fugiră speriate.
-Au! Mii de arici furioşi! Ce se întâmplă, doamnă bufniţă, am ajuns deja?, întrebă el. Nu-i răspunse nimeni pentru că Înţeleapta se şi apucase de lucru, căutând urmele, mirosind, scotocind şi ciocănind în bucăţile de lemn întâlnite de ciocul ei încovoiat şi extrem de eficace. Descoperi şi urmele pe care le văzuse Bâz-bâz cel isteţ mai devreme. Nu-i trebui mult timp ca să-şi dea cu părerea, exact ca un detectiv adevărat.
-Hm, asta-i labă de urs, zise ea scărpinându-se cu ghera sub aripă şi îndesându-şi apoi mai bine ochelarii de intelectuală pe cap. Ştiu şi despre cine e vorba. E Chira, ursoaica din pădure, care are doi pui nătăfleţi. Vaai, ce gălăgie mai fac, nu mă lasă niciodată să mă odihnesc ziua. Of, of. Trebuie s-o căutăm şi să-i vorbim. S-o rugăm să nu mai spargă stupurile. Dacă nu va înţelege cu binişorul vom face noi, în aşa fel, încât să se sature pentru totdeauna de miere.
“Oare ce are de gând bătrâna bufniţă? Cum va reuşi s-o înduplece pe ursoaică să nu mai bage botul în miere? Că doar n-o vrea să pornim un război al albinelor?!” se tot frământa Bâz-bâz cel isteţ.
Porniră la drum, din nou. De data asta au zburat muuultă vreme prin întunericul gros ca smoala. Albinuţului, cât era el de curajos, i se cam făcuse frică, îi dârdâiau aripioarele. Noroc că stătea la loc ferit, pe gâtul bufniţei, înfăşurat într-un fulg. Ce avea să păţească?
Peste câtva timp, ajunseră. Pasărea se hurducăi grozav, că, de, o dureau şi pe ea oasele de bătrâneţe, nu mai era vioaie ca acum 20 de ani, când se ducea la facultatea bufniţelor înţelepte.
-Uite, vezi tu stânca aceea mare?, îl întrebă ea pe Bâz-Bâz.
-O văd, zise el, scoţând căpşorul dintre pene. Ce-i cu ea?
-Acolo locuieşte Chira. Haide s-o strigăm şi să dicutăm cu ea.
Zis şi făcut. Se apropiară de vizuină şi, dregându-şi glasul, Înţeleapta strigă:
-Doamna Chiraaa! Alo? Sunteţi acasă?
Trecură câteva clipe în care se auziră doar greierii şi vântul cum sărută conurile de brazi: ţoc-ţoc. Apoi, dintr-odată, un mormăit iritat. Era proprietara, Chira-ursoaica în persoană.
-Cine îmi tulbură liniştea? Ursuleţii mei dorm, tună ea, de se cutremurară copacii din jur, iar albinuţa căzu, buf! din spinarea bufniţei.
Era…, cum să vă zic, eu? Era maaare. Imensă. Co-lo-sa-lă! Un munte de urs. Pentru Bâz-bâz era nemărginită, ocupa tot cerul. Avea un bot înfricoşător, dinţi mulţi şi ascuţiţi care, dacă te prind, te sfărâmă în mii şi mii de bucăţi. N-ai scăpare. Brrrr!
Bufniţa cea înţeleaptă însă nu se pierdu cu firea şi îi explică, pe scurt, ursoaicei care este motivul deranjului. Aceasta auzi, clămpăni de două ori din fălci, de parcă ar fi mestecat vorbele, şi zise:
-Îmi pare rău. Am rănit pe cineva? Regret, îmi cer iertare de la stimatele albinuţe şi de la Regina lor. Ne era foame. Am doi pui şi n-am cu ce să-i hrănesc. Aici în zonă nu e zmeură. Nici în sat nu putem coborî, că ne împuşcă oamenii şi eu sunt aşa de sentimentală, că-mi dau şi lacrimile, nu vă uitaţi că am mutra asta fioroasă! Dacă am avea măcar câteva seminţe de zmeură, le-am planta în pădure şi până la primăvară ar creşte. Vă rog din suflet să mă scuzaţi pentru că am urlat la voi adineauri! Am nervii slabi de când sunt mamă de ursuleţi, îmi sare ţandăra din te miri ce, e o depresie trecătoare, sunt convinsă. Voi lua medicamente de la doctorul de familie al pădurii, vă promit că mă voi ţine de tratament! Măi, frate, şi se porni pe un plâns sfâşâietor, ditamai animalul, de lăcrimau şi veveriţele înţepenite pe crăcile copacilor. Se treziră şi ursuleţii.
Bufniţa şi albinuţul nu se aşteptau la o asemenea manifestare. Chira asta nu era chiar aşa de rea pe cât părea, ba uite, avea şi mustrări de conştiinţă, adică îi părea tare rău de ceea făcuse. Bufniţa scoase o batistă din buzunarul de la piept şi i-o întinse grijulie ursoaicei. Când matahala îşi şterse nasul borcănat, pădurea vibră ca tăiată de joagăr. Se gândiră şi iar se răzgândiră. Bâz-bâz zicea că merge el în sat, cu un roi de prieteni şi vorbeşte cu copiii să aducă în pădure resturi de fructe, mere, pere, puţină pâine, ce le rămâne lor de la masă. Ursoaica zâmbea stânjenită şi dădea din buze: bru-bru-bru. Înţeleapta nu zicea nimic. Îşi scotea şi-şi punea ochelarii pe nas, oh! scuze, pe cioc!, ca şi cum rezolvarea problemei de acolo ar fi venit. În cele din urmă, pasărea grăi aşa:
-Cred că am găsit soluţia. Va trebui să căutăm seminţe de zmeură. Din pământ din iarbă verde. Căutăm, cumpărăm, scotocim. Altfel nu văd cum am putea ieşi din acest impas.
-Deşteaptă mai sunteţi, doamnă!, se entuziasmă Bâz-bâz cel isteţ şi începu să zboare fericit, ba pe nasul ursoaicei, ba pe ochelarii bufniţei, care nu-şi mai încăpea în pene de mândrie.
-Hm, desigur, desigur, doar mi se spune Înţeleapta, zise ea, gonindu-l drăgăstos cu aripa.

Nea Pompilică intră în acţiune

Plecară, deci, în căutarea zmeurei. Ziua era aproape şi timpul se scurgea repede. Dar după ore întregi de scotocire în pădure nu găsiră nimic. Erau diseraţi, iar stomacul Chirăi ghiorţăia de foame. “Mor, mor, mor, ce-o să mănânc azi? Ce le dau ursuleţilor? Oare albinele or fi bune de halit? Nu m-or înţepa în limbă cu acul lor veninos?”, îşi zicea ea, în gând însă, ca să n-o audă noii ei amici.
Stăteau toţi trei la marginea unui drum şi îşi trăgeau sufletul. Salvarea veni de la Bâz-bâz, căruia vom vedea că nu degeaba i se spune “cel isteţ”.
-Ştiu! Mergem la supermarket şi luăm!, zise el, aproape ţipând. În călătoriile mele am cules polenul florilor de pe rafturi şi am văzut că acolo există mereu seminţe de zmeură sau lăstari.
-Zăău? Şi cum faci?, îl întrerupse Înţeleapta. Te aşezi la rând la casă şi spui: bună ziua, doamnă casieră, eu sunt o biată albină şi vreau să cumpăr seminţe de zmeură. Dar n-am cu ce pentru că…un ban din metal e de vreo 10 ori mai mare ca mine şi cântăreşte de 100 de ori mai mult decât greutatea mea de insectă. N-am nici card pentru că nu-mi încape în buzunarul de la bluză şi…în general, n-am cu ce să plătesc, mi le daţi pe gratis? Şi zâmbeşti frumos, cum numai tu ştii. Aiureli! Nu e bine!
-Lasaţi-mă să termin ce am de spus, stimată bufniţă!, se încăpăţână “cel isteţ”. Nu aşa voi proceda. Am un prieten în sat, iubeşte albinele şi ne-a ajutat de multe ori reparându-ne stupii. Se numeşte Nea Pompilică şi zbor chiar acum la el, ca să-l rog să ne ajute. N-o să mă refuze.
Aşa făcu. Se crăpa de ziuă. Bâz-bâz zbură în sat, intră pe fereastra bucătăriei lui nea Pompilică şi ateriză chiar pe buza ceştii lui de cafea, din care, sorbi şi el puţin. Ah! Ce bună şi dulce mai era! Îi explică omului despre ce e vorba şi apoi, plecară repede-repede spre supermarket. Vaaai, ce aglomeraţie! Albinuţa, mai să-şi piardă răbdarea când văzu atâţia oameni. Nea Pompilică era însă calm. Cumpără vreo zece pacheţele cu seminţe de zmeură, ba găsi şi răsaduri. Gata. Fugiră apoi spre pădure, şi într-un loc anume, sădiră plantele, puseră şi seminţele, ca să fie siguri că ceva tot va ieşi la primăvară. La sfârşit, nea Pompilică spuse:
-Măi, Bâz-bâz, eu am la mine în ogradă multe resturi alimentare care ar fi bune pentru ursoaica ta. Am să le strâng în fiecare zi şi am să le las la gard. Tu să-i spui că poate să vină să le ia, dar numai noaptea. Până se face zmeura are ce mânca. Ne-am înţeles?
-Sigur!, OK! Cum zici mata, nea Pompilică! Bâzâi albinuţul aproape fericit. Zic aproape, pentru că, mai avea de rezolvat câteva probleme. Mulţumi pentru ajutor şi o zbughi către stup. Se apropia prânzul şi procesul fluturilor. Spre seară urmau să rămână fără aripi, dacă el nu se grăbea.

Totul e bine când se termină cu veselie

Acolo, ce să vezi! Larmă mare. Balamuc. Chira-ursoaica plângea de ţi se rupea inima, bătând cu labele în pământ, cerându-şi iertare în genunchi, ca oamenii. Bufniţa cea Înţeleaptă încerca zadarnic să explice cine e adevăratul vinovat. Nu mai avea putere, însă, pentru că soarele era deja sus pe cer şi o toropeală plăcută pusese stăpânire pe oasele ei. Îi era somn. Bâz-bâz Comisarul se pregătea s-o aresteze pe ursoaică dar nu ştia cum, iar matca sta ca paralizată. Nu-i venea să credă ceea ce vede în faţa ochilor. Celelalte albinuţe se ţineau cu mâinile de burtă de atâta râs, cât de necăjite şi de ostenite erau ele. Nu puteau să reziste unui asemenea show.
-Vă rog să mă iertaaaţi! Hă, hă, hăăă! Sunt bolnavă de depresie, v-am mai spuuus! N-am vrut să vă fac rău, bocea Chira.
În acel moment, se auzi o voce piţigăiată:
-Măria Ta! Am rezolvat cazul. Eliberaţi fluturii azurii din închisoare!
Era Bâz-bâz cel isteţ care, deîndată ce ursoaica făcu o pauză de bocete, le povesti tuturor cum şi ce se întâmplase. Când tăcu, Regina zâmbi şi porunci:
-Gărzi! Daţi drumul fluturilor! Să ne cerem iertare pentru că i-am judecat greşit, luându-ne după ideile domnului comisar. Să-I mulţumim pentru ajutor şi Bufniţei înţelepte care acum moţăie pe stup, lui nea Pompilică pentru că a cumpărat seminţe de zmeură şi, nu în ultimul rând, lui Bâz-Bâz cel isteţ căruia vreau să-i ofer un premiu pentru isteţime. Şi acum, că toate s-au rezolvat cu bine, să cânte muzica.
Eeeei şi se porniră, domnule, pe o dănţuială, de se zguduia stupul cu ele. Ursoaica, era şi ea veselă, dar mai scăpa uneori câte o lacrimă, aşa, de control, că doar v-am zis: era cu nervii la pământ. Aşa i-am lăsat pe toţi când am încheiat povestea lor şi aşa sper că îi veţi găsi şi voi, dragi copii, când vă veţi întâlni cu ei.


Despre autor

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.