ULTIMELE POSTURI
  • Istorie, cronică și pasiune în povestea celei mai vechi cofetării bucureștene din vremea când Bucureștiul era un “Mic Paris”, descris de către o memorialistă ca orașul cu „o biserică o […]

    Bonomii boemi de la Capșa

    Istorie, cronică și pasiune în povestea celei mai vechi cofetării bucureștene din vremea când Bucureștiul era un “Mic Paris”, descris de către o memorialistă ca orașul cu „o biserică o […]

  • “Cinzeci de ani de concerte, de operete, de reviste, de filme… Jumătate de veac de lupte, de dezndejdi, de bucurii.(…)”, așa-și începe povestea vieții şansonetistul francez, Maurice Chevalier care a […]

    Ultima fantezie a lui Chevalier, la Paris

    “Cinzeci de ani de concerte, de operete, de reviste, de filme… Jumătate de veac de lupte, de dezndejdi, de bucurii.(…)”, așa-și începe povestea vieții şansonetistul francez, Maurice Chevalier care a […]

  • Am cămașa dulce, părul e năclăit, pantalonii, pantofii. Sunt un dulce! Știu! Și-n unghii sunt dulce. Am dulce în nas, în ochi și-n urechi. Am făcut un duș în Schweppes. […]

    De ce sunt dulce?

    Am cămașa dulce, părul e năclăit, pantalonii, pantofii. Sunt un dulce! Știu! Și-n unghii sunt dulce. Am dulce în nas, în ochi și-n urechi. Am făcut un duș în Schweppes. […]

  • Autorul „Romanțelor de mai târziu” a fost peste 30 de ani una dintre figurile de legendă ale cafenelelor bucureștene și al șezătorilor literare din România. Ion Minulescu, aşa cum îl […]

    Ion Minulescu și “Romanța celor trei sarmale”

    Autorul „Romanțelor de mai târziu” a fost peste 30 de ani una dintre figurile de legendă ale cafenelelor bucureștene și al șezătorilor literare din România. Ion Minulescu, aşa cum îl […]

  • Povestea Alexandrinei – o viaţă de calvar, trecută sub tăcere. Totuşi, despre endometrioza nu vorbeşte nimeni! Dacă sunteţi femei, ştiţi cum ni se spune încă din copilărie. Trebuie să înduri […]

    Alexandrina, o viață de coșmar

    Povestea Alexandrinei – o viaţă de calvar, trecută sub tăcere. Totuşi, despre endometrioza nu vorbeşte nimeni! Dacă sunteţi femei, ştiţi cum ni se spune încă din copilărie. Trebuie să înduri […]

  • Azi vreau să eliberez o amintire ciudată, pe care-o țin în mine de mulți ani. S-a zbătut să iasă afară, ca o pasăre verde, care țipă roz, dar am tot […]

    Gheata

    Azi vreau să eliberez o amintire ciudată, pe care-o țin în mine de mulți ani. S-a zbătut să iasă afară, ca o pasăre verde, care țipă roz, dar am tot […]

  • Pentru că nu putem să eliminăm corupția din societatea românească, de la cel mai neînsemnat funcționar și până la cei ce dirijează destinele neamului. Pentru că nu putem elimina nepotismul, […]

    Pentru că nu putem!

    Pentru că nu putem să eliminăm corupția din societatea românească, de la cel mai neînsemnat funcționar și până la cei ce dirijează destinele neamului. Pentru că nu putem elimina nepotismul, […]

  • Ianuarie 2018. Dimineață cu soare mișto ca un dinte de aur. Era Iphone-ului și-a marilor drame în societatea românească. Era #rezist. O zi la Casa de pensii, la ANAF sau […]

    Povești de la Casa de pensii…

    Ianuarie 2018. Dimineață cu soare mișto ca un dinte de aur. Era Iphone-ului și-a marilor drame în societatea românească. Era #rezist. O zi la Casa de pensii, la ANAF sau […]

  • La 25 de ani de la deces, Jules Lemaître publică un interviu cu văduva lui I.L. Caragiale în “Universul literar” despre dramaturg. Alexandrina, fiică de arhitect, se căsătorește cu I.L. […]

    De vorbă cu Alexandrina Caragiale

    La 25 de ani de la deces, Jules Lemaître publică un interviu cu văduva lui I.L. Caragiale în “Universul literar” despre dramaturg. Alexandrina, fiică de arhitect, se căsătorește cu I.L. […]

REPORTAJE - COMENTARII - POVESTI DE VIATA - ACTUALITATE - OAMENI SI FAPTELE LOR
4500

Bonomii boemi de la Capșa

Istorie, cronică și pasiune în povestea celei mai vechi cofetării bucureștene din vremea când Bucureștiul era un “Mic Paris”, descris de către o memorialistă ca orașul cu „o biserică o […]

Istorie, cronică și pasiune în povestea celei mai vechi cofetării bucureștene din vremea când Bucureștiul era un “Mic Paris”, descris de către o memorialistă ca orașul cu „o biserică o stradă și o idee fixă”, când Piața Teatrului Național era centrul orașului, iar “Capșa” un mod de viață.

Frații Capșa și cofetăria lor

Povestea celei mai vechi cofetării din țară începe în veacul al XVIII-lea, pe Podul Mogoșoaiei, strada renumită prin hanuri, prăvălii, simigerii și case boierești, în vremea când Bucureștiul era un “Mic Paris”, iar arhitectura, manierele și moda îmbibate de influență franceză.  Constantin Lefteriu, singurul cofetar al orașului, își mută cofetăria în fața Bisericii Albe și anunță în “Vestitorul Românesc”, prin 1846, că are calfă din Austria cu “desăvârșire în meșteșugul cofetăriei” rugând pe “cinstitul public” să-i viziteze prăvălia unde vinde bomboane, fructe glasate și prăjituri.

Tot atunci, un macedonean priceput în ale oieritului, Dumitru Capșa își deschide o prăvălie cam pe lângă Hanul lui Manuc și face avere din cojocărie. Unul dintre nepoții lui, devine ucenicul lui Lefteriu, iar după patru ani, convingându-l pe fratele său Anton să renunțe la funcția lui din “Departamentul Vistieriei”, Vasile preia cofetăria de peste drum de biserica Zlătari și o inaugurează în 6 iulie 1852. În scurt timp,“La doi frați, Anton și Vasile Capșa” dulciurile sunt căutate, iar spațiul devine neîncăpător de lume. Vasile caută rețete noi de prăjituri și patiserie la Viena, Lipsca și Paris. În 1865 Anton se retrage și-i ia locul fratele său Grigore. Un an mai târziu, acesta pleacă la Paris să se perfecționeze în patiserie și face practică la vestita firmă Boissier. Primește două mențiuni după ce prezintă în fața împărătesei Eugenia produsele lui de cofetar, la expoziția de patiserie. Întors acasă, cumpără de la Ioniță Dumitrescu casele marelui logofăt Iancu Slătineanu, pe Podul Mogoșoaiei. În locul situat central, în vecinătate cu  Teatrul cel Mare și Palatul Regal, cu marile prăvălii și restaurante de lux ale vremii, în 1868, apare firma “La doi frați Vasile și Grigore Capșa”. Cofetăria este frecventată de protipendada orașului.

Citeste mai mult…

5.2950

Ultima fantezie a lui Chevalier, la Paris

“Cinzeci de ani de concerte, de operete, de reviste, de filme… Jumătate de veac de lupte, de dezndejdi, de bucurii.(…)”, așa-și începe povestea vieții şansonetistul francez, Maurice Chevalier care a […]

“Cinzeci de ani de concerte, de operete, de reviste, de filme… Jumătate de veac de lupte, de dezndejdi, de bucurii.(…)”, așa-și începe povestea vieții şansonetistul francez, Maurice Chevalier care a cunoscut triumful în artă, puterea banului, succesul la femei, cuțitul în rană, şi pumnalul în spate.

Maurice Chevalier, pe numele real Maurice-Edouard Saint-Léon Chevalier s-a născut în 12 septembrie 1888 într-un cartier al Parisului. Tatăl său care vizita toate bodegile orașului când ajungea pe acasă, la cină, devenea agresiv. După zdravenele certuri şi nenumărate beții își părăsește familia. Rămaşi în grija mamei care munceşte până la epuizare ca să-şi întreţină băieţii, femeia îi duce sâmbăta la cele mai frumoase spectacole de circ. Maurice ascultă cântăreții, vede acrobații și salturi. Înapoiat acasă, în pat, cu ochii în tavan, visează: „Mă urmărește tot ce-am văzut… Luminile, aplauzele și mai ales banii pe care i-ar putea aduce. Să fii acrobat(…).Să fiu ca ei… Acest gând nu-mi dă pace”.

Primul succes și prima bătaie în cartier

Avea 10 ani când ajunge la concluzia că trebuie să o termine cu școala. Intră într-o sală de sport din cartier, ridică haltere. Muncește ca tâmplar, electrician, pictor de păpuși, tipograf, plasator de coloranți, fabricant de piuneze. Din banii câștigați își cumpără drajeuri cu migdale și „țigări vândute cu bucata, două la gologan”. Se ascunde și fumează. În copilărie, visul său era să devină cântăreț declarând cea mai fericită zi din viața sa, atunci când a început să vândă lumii șansonete. Norocul îi surâde.

La Cafeneaua “La trei lei” de pe bulevardul Ménilmontant care avea și o sală de concerte, își invită mama și fratele, la debutul său de artist amator. „Covârșit de emoție, îmbrăcat în costumul meu de țăran, mă umflu în pene, în turbarea mea, fixez un punct în tavan… și încep să cânt. Aud pianul. Am impresia că nu suntem împreună. Urlu cât pot. După un cuplet și un refren, în sală se dezlănțuie, un asemenea haz încât femeile țipă, bărbații se îneacă de râs. Probabil, sunt formidabil! Ce succes! Urlu și mai tare, fără să pierd tavanul. Închei în urale de nedescris, ajung în culise, colegii își ștergeau lacrimile de râs. Când plec acasă sunt reținut cu forța, explicându-mi-se, că a fost minunat, dar trebuie să repet cu pianistul ca să ne punem de acord cu tonalitatea”.

Solicitat să cânte într-un cazino, ajunge acasă nebun de fericire cu 12 franci în buzunar. Își cumpără haine dintr-un talcioc. Curat și frumos îmbrăcat, cu pantofii găuriți în talpă, cântă alături de mari artiști ai café-concert-ului francez ai vremii. “Slab, deșirat, în plină creștere, cu aerul unei cozi de mătură, mi-am dat seama că în materie de eleganță mai am multe de învățat de la colegii mei”.

Citeste mai mult…

10.9290

De ce sunt dulce?

Am cămașa dulce, părul e năclăit, pantalonii, pantofii. Sunt un dulce! Știu! Și-n unghii sunt dulce. Am dulce în nas, în ochi și-n urechi. Am făcut un duș în Schweppes. […]

Am cămașa dulce, părul e năclăit, pantalonii, pantofii. Sunt un dulce! Știu! Și-n unghii sunt dulce. Am dulce în nas, în ochi și-n urechi. Am făcut un duș în Schweppes. Cum? De ce? Vă povestesc acum.

Am fost cu Dana la cumpărături. La Carrefour Băneasa.

-Doar curpapier, da?

-Și o cămașă pentru Andrei!, a zis ea. Și…vopsea de păr, și…suc!

-Bine!

Cumpărăm noi ce cumpărăm, umplem coșul și ne așezăm la una dintre cozi. Dana începe să scoată produsele și să le așeze pe bandă. Dar cum ea are un talent deosebit să pună ou peste ou, cub peste sferă și sticlă peste sticlă, (E unică! Jur! Îți vine s-o omori!) a construit acolo ceva inimaginabil.

Carnea era peste vopseaua de păr, portocalele atârnau peste pâine, sucurile se ciocneau cu laptele și fasolea verde. Conservele pisicilor stăteau într-un echilibru precar pe roșiile-cherry. În margine a așezat frumos sticlele de Schweppes, sub care erau o cutie de cremă, o ciocolată neagră, cu mentă și…încă ceva neidentificat.

Eu tocmai inițiasem o discuție filosofică despre natură, viață și comerț cu domnișoara casieră, când, o bestie de sticlă, plină ochi cu 1,5 litri de Schweppes, nu știu cum, sare în sus de pe cutiuța cu cremă și cade, boooom, jos, la picioarele mele. Cum a atins gresia, s-a spart într-un loc anume și a început să se învârtă ca un titirez, de ziceai că-i lovită de toate pandaliile!! Stupoare maximă!

Din PET au țâșnit zeci de arteziene care i-au făcut ciuciulete pe toți cei prezenți: casiera, clienții din spatele nostru, din stânga și…în principal, pe mine. Cei de la coadă, însă, bieții de ei, erau fleașcă de sus până jos. Le intrase suc în ochi, femeii îi curgea rimelul pe obraji, lacrimile, părul era ud. N-au apucat să zică nimic, săracii. El tușea, îi intrase pe gât, ea….era disperată.

Dana, în spatele meu, făcuse mutra aia, -o știți și voi! – de păpușă nevinovată. Insuficiență la sinapse! Ea nu avea nicio vină, e o buburuză, o flutură mov, un mărțișor… Dar de ce o privesc cu ură? De ce țip la ea? N-a făcut nimic!! Vai, e uluită!! Cum de s-a întâmplat așa ceva?

-Tu ai lovit sticla, cu mâna!, zice…

-Eu? Nici n-am atins-o! Acolo pui tu sticla?? În margine?

-Da` unde se pune, dragă, sticla?

-La dracu` să mă ia pe mine, se pune sticla!

Îmi venea s-o bat la curul gol, ca pe copiii tâmpiți.

În fine. A reușit să comită un adevărat circ! Păcat că n-a filmat nimeni! Ar fi făcut furori pe YouTube.

Eram turbat și ud la chiloți. A început să se strângă lumea în jurul nostru. Până să se dezmeticească ăia de la coadă, am luat-o la sănătoasa…

Pe drum, până la parcare, am privit-o. Dârdâiam de frig, că doar eram ud și dulce. Foarte dulce! Dana călca repede și pusese fruntea în pământ.  Parcă avea 6 ani! Și dintr-o dată m-a bufnit râsul.  Ea, vâzând că mi-a trecut, zice ca o martiră:

-Uite, să știi că și pe mine m-a atins jetul de Schweppes. Și-mi arată cu degetul un mic punct pe piept. Cam cât o lacrimă….

Răzvan Mateescu

13.5920

Ion Minulescu și “Romanța celor trei sarmale”

Autorul „Romanțelor de mai târziu” a fost peste 30 de ani una dintre figurile de legendă ale cafenelelor bucureștene și al șezătorilor literare din România. Ion Minulescu, aşa cum îl […]

Autorul „Romanțelor de mai târziu” a fost peste 30 de ani una dintre figurile de legendă ale cafenelelor bucureștene și al șezătorilor literare din România. Ion Minulescu, aşa cum îl clasifică Victor Eftimiu, face parte din cei zece mari poeţi  pe care i-am avut după Eminescu.

În 1908, cu o lună înainte de publicarea volumului “Romanțe pentru mai târziu”, Ion Luca Caragiale sedus de poezia: „În orașul cu trei sute de biserici”, îl întreba într-o scrisoare trimisă de la Berlin, pe profesorul  universitar Mihail Dragomirescu, directorul „Convorbirilor critice”, despre Ion Minulescu: “Rogu-te, cine o fi Ion Minulescu? <<În orașul cu 300 de biserici>>, este ceva de neprețuit. Esta nu mai e domnișoară! Esta e bărbat: Bravo lui! De mult n-am avut așa impresie. Îl salut călduros și-i mulțumesc pentru înalta plăcere  ce mi-a făcut-o cu ciudatele-i versuri.  Extraordinar! Dar despre el mai pe larg, când voi avea plăcerea să te revăz. Semnat: Le couer, Caragiale”.

Citeste mai mult…

11.5300

Alexandrina, o viață de coșmar

Povestea Alexandrinei – o viaţă de calvar, trecută sub tăcere. Totuşi, despre endometrioza nu vorbeşte nimeni! Dacă sunteţi femei, ştiţi cum ni se spune încă din copilărie. Trebuie să înduri […]

Povestea Alexandrinei – o viaţă de calvar, trecută sub tăcere. Totuşi, despre endometrioza nu vorbeşte nimeni!

Dacă sunteţi femei, ştiţi cum ni se spune încă din copilărie. Trebuie să înduri multe, inclusiv durerile lunare, aşa că nu e cazul să te plângi sau să cauţi ajutor. Aşa a fost şi cazul meu şi a multor altor femei cu endometrioză. Nu-i aşa că nici nu aţi auzit de afecţiunea asta? Sau poate că aţi citit ceva, fugar, cum că ar fi “boala neiubirii”.

Cu toate astea, în România anului 2018, în lumea anului 2018, endometrioza face ravagii. Eu am 34 de ani. Două operaţii la activ. Ani întregi de durere, hemoragii, nopţi nedormite, gânduri negre, doctori care habar nu aveau sau nu se oboseau să explice clar ce este endometrioza.

Eu, însă, am avut mare noroc. Cum jobul meu implică research, după prima operaţie din 2014 asta am făcut: documentare extinsă pentru mine. Pentru că vedeam şi eu că, în cazul endometriozei, doctorii sunt limitaţi.

Citeste mai mult…

13.4190

Gheata

Azi vreau să eliberez o amintire ciudată, pe care-o țin în mine de mulți ani. S-a zbătut să iasă afară, ca o pasăre verde, care țipă roz, dar am tot […]

Azi vreau să eliberez o amintire ciudată, pe care-o țin în mine de mulți ani. S-a zbătut să iasă afară, ca o pasăre verde, care țipă roz, dar am tot prins-o și-am oprit-o, nici eu nu știu de ce. Poate așa a fost să fie. Poate nu era gata.

Iarna anului 1983. Decembrie, spre sfârșit. Frig, frică, întuneric din când în când, mâncare puțină și proastă. Plin comunism. Aerul mirosea a fum și-a ziare ude. Cam toată lumea era la fel. Locuiam în Militari și creșteam în fiecare clipă cu un zâmbet și-o prostie pentru care eram rar pedepsită. Părinții mei erau prea blânzi pentru un drac împielițat cu mutră de fetiță „în plină dezvoltare”, ca și țara.

Românii așteptau Revelionul cu bucurie și se zbăteau să facă rost de alimente, așa cum puteau: stăteau pe la cozi incredibil de lungi, alergau care încotro pentru o bucată de brânză sărată, un șorici de porc, pentru un kil de portocale, banane (mare noroc dacă apucai!) ouă pentru cozonaci și o mână de carne, pentru fripturi și sarmale. Așa făceau și ai mei.

Mie puțin îmi păsa, eram copil, adolescent, și gândurile-mi fâlfâiau pe alte meleaguri, încă nedescoperite de mintea umană.

Pe vremea aia, inventasem un joc stupid (cele obișnuite mă plictiseau cumplit!). L-am intitulat „Aruncă pantoful” și trebuia să fii încălțat (sau încălțată) cu niște bașcheți, ghete, cizme, de om mare, și să le arunci, cât de tare poți, în față. Câștiga cel care reușea să azvârle pantofii cât mai departe posibil.

Bineînțeles că toți copiii care aveau curajul să intre în prostia asta amuzantă, furau, pentru o oră sau două, încălțările taților. Cizme reșapate, mari cât niște găleți, cu tălpile reparate a treia oară de cizmar, ude înăuntru și puțind dubios a electrician sau mecanic, pantofi cu catarame late, cizme de cauciuc mărimea 45 sau ghete cu șiret, la fel de boccii ca și comunismul.

Ieșeam în fața blocului, ne aliniam ca la sport, umăr lângă umăr, și, serioși, ne luam avânt. Prima oară cu piciorul stâng: unu, doi, trei, și, vâjjjjjjjjjj! Ciubotele zburau, zbârrrrrrrrrrrrrrrrrrrr, ca avioanele, în sus, și până spre calea ferată care trecea prin apropiere. După ce-l aruncam pe stângul, urma dreptul. Zbârrrrrrrrrrr! Aterizau, bieții pantofi, ba prin mijlocul străzii, ba chiar pe calea ferată, hăt, departe. Oamenii care treceau pe acolo, zbierau la noi:

-Măăă, voi sunteți nebuni?! Era să mă loviți..

Nu-i băgam în seamă. Fugeam desculți la locul aterizării, ca să vedem al cui pantof este cel mai curajos. Nu aveam voie să-i împingem cu piciorul sau să-i atingem. Eram descalificați.

-Bașchetu` meu a fost cel mai îndepărtat!

-Ba nu! Al meu a fost!

-Nu-i adevărat! L-ai împins! Era la piatra aia. Te-am văzut!

Și se porneau certurile și bătăile!

Citeste mai mult…

13.4680

Pentru că nu putem!

Pentru că nu putem să eliminăm corupția din societatea românească, de la cel mai neînsemnat funcționar și până la cei ce dirijează destinele neamului. Pentru că nu putem elimina nepotismul, […]

Pentru că nu putem să eliminăm corupția din societatea românească, de la cel mai neînsemnat funcționar și până la cei ce dirijează destinele neamului.

Pentru că nu putem elimina nepotismul, slugărnicia, pentru că nu putem elimina nepăsarea, nesimțirea, pentru că nu putem scăpa nici în ziua de azi de beizadelele comuniste, de urmașii foștilor torționari și colaboratori voluntari ai Securității, pentru că unii au pensii de zeci de mii de lei, în timp ce un țăran care muncește pământul e tratat ca un gunoi, pentru că ne complacem în nesiguranță, pentru că nu putem asigura copiilor noștri un viitor demn, pentru că nu putem să ne facem singuri autostrăzi…

Pentru că nu putem să respectăm valorile culturale ale țării, pentru că nu putem să avem un sistem de sănătate civilizat, pentru că nu (mai) putem avea industrie, pentru că nu putem avea o agricultură performantă (sau măcar menținută la un anumit nivel), pentru că nu putem avea școli în care copiii noștri să învețe în siguranță, pentru că nu putem avea o justiție normală, pentru că nu putem avea o administrație publică sănătoasă, pentru că nu putem să ne ținem în siguranță economiile în băncile românești, pentru că nu putem să trimitem banii rudelor fără să ni-i ia FISCUL…

Pentru că noi nu putem, de 30 de ani ei distrug această țară. Pentru că pot!

ARTICOLE POPULARE
  • Istorie, cronică și pasiune în povestea celei mai vechi cofetării bucureștene din vremea când Bucureștiul era un “Mic Paris”, descris de către o memorialistă ca orașul cu „o biserică o […]

    Bonomii boemi de la Capșa

    Istorie, cronică și pasiune în povestea celei mai vechi cofetării bucureștene din vremea când Bucureștiul era un “Mic Paris”, descris de către o memorialistă ca orașul cu „o biserică o […]

  • “Cinzeci de ani de concerte, de operete, de reviste, de filme… Jumătate de veac de lupte, de dezndejdi, de bucurii.(…)”, așa-și începe povestea vieții şansonetistul francez, Maurice Chevalier care a […]

    Ultima fantezie a lui Chevalier, la Paris

    “Cinzeci de ani de concerte, de operete, de reviste, de filme… Jumătate de veac de lupte, de dezndejdi, de bucurii.(…)”, așa-și începe povestea vieții şansonetistul francez, Maurice Chevalier care a […]

  • Am cămașa dulce, părul e năclăit, pantalonii, pantofii. Sunt un dulce! Știu! Și-n unghii sunt dulce. Am dulce în nas, în ochi și-n urechi. Am făcut un duș în Schweppes. […]

    De ce sunt dulce?

    Am cămașa dulce, părul e năclăit, pantalonii, pantofii. Sunt un dulce! Știu! Și-n unghii sunt dulce. Am dulce în nas, în ochi și-n urechi. Am făcut un duș în Schweppes. […]