„Înspre est şi înaintea noastră, orizontul era cu totul întunecat.

– Nori de furtună, Marcel ! Ei sunt chiar pe direcţia noastră de zbor.

Totuşi atmosfera nu prezenta nici un simptom de furtună şi avionul glisa liniştit în aer. Numai după ce am depăşit fluviul Don, ne-am dat seama că ceea ce am văzut nu era altceva decât un zid de fum ce se ridica mai sus decât înălţimea noastră de zbor. Ceea ce ne împiedica să vedem mai clar, era o pâclă rară pe care o traversam, dar acum nemaifiind departe, o viziune de apocalips se prezenta în faţa noastră. (…)

– Stalingradul ! îmi strigă Marcel” (pp. 37 – 38).

Am recitit, pentru a scrie acest text, cartea lui Ion Profir pentru a patra sau a cincea oară (prima dată o citisem în 2002). Şi de această dată am simţit aceeaşi notă dramatică în tonul cu care descrie războiul, misiunile, moartea… Despre acest volum am scris în anul 2010 o recenzie în „Observatorul militar” (cred că singura publicată până acum în presa românească la această magistrală lucrare memorialistică), reluată apoi sub forma unui capitol al cărţii mele Aviatori de altădată (2012). Departe de a fi epuizat subiectul, am sentimentul că mai am încă multe de spus despre această lucrare. În tot cazul, cartea lui Profir ar fi meritat mult mai mult. În primul rând, o refacere a traducerii, care prezintă anumite stângăcii. Apoi, cu siguranţă, una sau mai multe reeditări, întrucât eu personal o socotesc una dintre cele mai interesante, mai vii şi mai dramatice scrieri memorialistice privitoare la aviaţia română în anii celui de-al doilea Război Mondial.

O precizie de invidiat în descrierea misiunilor, cartea bazându-se pe un jurnal de front. Un stil personal, clar, precis. Dar uman şi cald. Aşa cum spuneam şi în primul text, trăieşti împreună cu el fiecare misiune de bombardament, pericolele, situţiile-limită, frica – omenească – şi satisfacţia de după. Ţigara aprinsă de pilot, în carlingă, atunci când intrau în nori, la adăpost, sau când treceau linia frontului, când scăpaseră de vânătoarea inamică, după o misiune fructuoasă. Şi luleaua observatorului de alături, expresia liniştită a căpitanului Eugen Teodoru, cel mai bun co-echipier al lui Profir. Pentru a înţelege atmosfera, cititorul trebuie să facă un efort de imaginaţie închipuindu-şi că o singură lovitură de artilerie antiaeriană, dintre sutele sau miile de explozii care le înconjurau bombardierul în aer aproape la fiecare misiune executată, îi putea doborî. Mulţi, foarte mulţi, s-au prăbuşit în flăcări.

„În jurul nostru, tot timpul acelaşi infern. Îmi este imposibil să descriu în toată profunzimea sa aspectul acestui teribil spectacol care domneşte pe albastrul cerului. Din cauză că noi eram a treia patrulă, fumul lăsat de exploziile proiectilelor care au fost trase contra primei şi celei de-a doua patrule se adăugau celui format de proiectilele trase acum contra noastră, aşa că ansamblul a devenit şi mai haotic. Niciodată n-am întâlnit un astfel de baraj. Un pilot german care a zburat pe deasupra Angliei ne-a declarat mai târziu că barajul de la Odessa a fost de două sau de trei ori mai puternic decât cea mai mare reacţie antiaeriană pe care a întâlnit-o pe deasupra Londrei” (p. 26).

Moartea era deci personajul principal, şi de fapt întreaga participare la război este un joc cu moartea. Profir, ca şi toţi ceilalţi care au făcut împreună cu el campaniile Odessa (1941) şi Stalingrad (1942) au avut ocazia să vadă rândurile camarazilor rărite cu fiecare zi care trecea, iar salvarea, supravieţuirea, mai degrabă ca excepţii şi miracole. Toată această încordare dădea adesea naştere la superstiţii ciudate. Ceea ce m-a frapat este această predispoziţie către superstiţii la un om care altfel părea extrem de lucid, stăpân pe sine, excelent pregătit pentru ceea ce făcea şi nu foarte sentimental.

„În această zi, când primul avion a plecat, mă găseam în bordeiul meu. Nu l-am mai văzut. Avionul a fost pilotat de Raicea, acel băiat frumos după care a plâns atâta tânăra rusoaică din Tacinskaia. Da, în această zi nu s-a mai întors la bază şi niciodată n-am mai auzit de soarta acestui echipaj. Cu el şi-a găsit moartea şi camaradul meu de promoţie, căpitanul Antonescu” (p. 88).

Lucrarea pare împărţită în două în mod distinct, dacă am lua drept criteriu… starea de spirit a autorului. La început, optimism în campania Odessei şi în prima parte a campaniei Stalingradului, apoi o stare de apăsare, oboseală, de presentimente legate de moarte şi de accentuare a superstiţiilor, o dată cu dezastrul de la Stalingrad (noiembrie 1942 şi perioada imediat următoare) când începe să se insinueze ideea că războiul era virtual pierdut – totuşi aceste stări neafectându-i calitatea misiunilor, mereu excelente. Intervine desigur şi o anumită epuizare (executa de multe ori misiuni cu avionul izolat, uneori fiind singurul bombardier trimis în misiune din întreg grupul) precum şi numărul crescând de camarazi pierduţi, care nu putea să îl lase indiferent.

„Nu mă apropii prea mult de Don, ci virez la stânga trecând peste râul Cir. Cât puteam să văd cu ochii, cerul albastru, zăpada scânteietoare şi silonată pe ici pe acolo de cărări şi drumuri, norii negri compacţi în depărtare, nimic altceva nu părea să tulbure zborul nostru către est. Un spectacol de toată frumuseţea, dar care-mi mărea şi mai mult neliniştea. Tot timpul aveam impresia că dacă de această dată voi fi atacat, nu voi mai fi în stare să mă apăr. Aveam o stare de spirit cu totul specială pe care nu puteam s-o definesc. Mai mult încă, în aceste ultime zile mi-am adus aminte de Holban, de Nicolau şi de Ştefănescu. În seara care a precedat căderea lui, am fost să-l văd pe Holban. Era un om cu trăsături regulate care dădeau feţei o expresie de mare energie.

– Nu-i aşa că sunt un om frumos ? N-ar fi păcat să mor? îşi spunea el admirându-se într-o oglindă.

Mi-am adus apoi aminte de scena care a avut loc în faţa porţii bordeiului meu, când înainte de a pleca în ultima lui misiune, Nicolau dormea în plin frig, având lângă el pe Gabor, care părea că-i face de santinelă. Şi după aceea Ştefănescu! În momentul când i-am spus să nu mai zboare, n-am avut oare un presentiment că va muri?” (pp. 99 – 100).

*

Reamintesc faptul că, în calitate de pilot al bombardierului greu Heinkel 111, căpitanul aviator Ion Profir făcea echipă cu un observator care stătea în dreapta lui în carlingă şi care executa operaţiunile specifice lansării bombelor; de asemenea, în fuselajul avionului se mai găseau încă trei membri ai echipajului, un radiotelegrafist şi doi mitraliori, toţi trei ocupându-se în cazul în care avionul era atacat de vânătoarea inamică, de manevrarea mitralierelor pentru a se apăra. Teoretic, observatorul era comandantul avionului, încă în cazul lui Profir, dată fiind valoarea sa excepţională, se poate spune că el coordona misiunile. A zburat cu mulţi observatori, însă doi sunt amintiţi mai proeminent în carte: locotenentul Marcel Luca şi căpitanul Eugen Teodoru. Primul a fost rănit într-un bombardament nocturn al aviaţiei sovietice şi evacuat. Celălalt, care era şi şeful laboratorului foto al Grupului 5 Bombardament, este amintit cu multă admiraţie de către Profir, ca cel mai bun observator şi un adevărat prieten. Cu el a făcut o echipă perfectă, executând şi o parte suplimentară a misiunilor lor, aceea de a lua fotografii cu obiectivele bombardate, după lansarea bombelor – lucru extrem de periculos deoarece erau obligaţi să reintre în barajul artileriei antiaeriene a inamicului, riscul de a fi doborâţi dublându-se. Mai târziu, Heinkelul pe care îl pilota în mod obişnuit Profir, în care să găsea Eugen Teodoru şi restul echipajului său (printr-o întâmplare, el în acea zi zburând cu un alt avion) a fost doborât şi s-a prăbuşit în flăcări în teritoriul sovietic.

„(…) Pentru mine era o mare pierdere. Comandorul Iosifescu mi-a spus într-o zi că generalul ne considera ca cel mai bun echipaj din tot Corpul Aerian. După aceea, am pierdut un prieten şi un foarte bun colaborator. Am avut ocazia să zbor cu mai toţi observatorii din grup, dar nici unul nu avea calităţile lui Eugen. Era curajos şi de o precizie fără egal. Pe de altă parte, Corpul Aerian a pierdut pe şeful secţiei labo-foto şi pe unul dintre cei mai abili fotografi aerieni. Am executat cu el cincizeci şi două de misiuni cu treizeci şi două reîntoarceri la inamic. Aceste reîntoarceri, cu toate că au fost cu totul anormale şi contrarii tuturor regulamentelor în vigoare, au exprimat totuşi dorinţa noastră de a ne face în întregime datoria faţă de ţara noastră. Şi aceste reîntoarceri au fost adevărata noastră aventură” (p. 104).

La pericolele de fi fi doborâţi de anitiaeriană sau de vânătoarea bolşevică, se mai adăugau, începând cu luna noiembrie 1942, condiţiile meteorologice infernale. Era practic un timp pe care nu se putea zbura. În mai multe rânduri, din cauza gerului, a viscolului, a cerului total acoperit, toate bombardierele grupului – cu baza, atunci, pe un aerodrom din Rostov – au rămas la sol. Când se reuşea decolarea cu un singur aparat, acela era pilotat constant de Profir, care căuta, în misiuni singuratice, obiective deasupra teritorului sovietic, pe care să le bombardeze, în condiţiile în care ruşii erau în plină ofensivă.

„Către seară, natura s-a dezlănţuit şi mai rău. Toată noaptea s-a auzit urletul lugubru al furtunii şi a doua zi a fost nevoie ca pista să fie degajată şi să se deschidă, în zăpadă, drumuri de acces până la avioane. Vântul sufla şi şuiera luând cu el zăpada şi transformând-o într-un fel de fluviu aerian pe deasupra pământului. Nu se vedea mai departe de vreo treizeci de metri şi termometrul arăta minus patruzeci de grade. Până acum n-am avut un astfel de timp. Au trebuit câteva ore de muncă, numai la un singur avion, ca să poată să-i fie pornite motoarele” (p. 122).

Când, în iunie 1941, România întrase în război contra Sovietelor, prea puţini se îndoiseră de victorie. Din această categorie făcea parte şi autorul cărţii, deşi el ţine să reamintească o afirmaţie premonitorie a unui pilot german, făcută chiar atunci, la aflarea veştii că începuse războiul în răsărit: „Să nu fim noi cei care vor juca dansul cazacilor de la Don ! Ne întindem prea mult !”(p. 8). Războiul era deja virtual pierdut în ianuarie 1943 chiar dacă lupta împotriva sovieticilor va mai continua încă un an şi jumătate. Profir era însă de părere că nimic nu trebuia regretat, întrucât, chiar învinşi, trebuia să luptăm până la capăt.

*

Nu voi intra în mai multe detalii privitoare la ultima parte a războiului, apoi la spectaculoasa lui evadare aeriană din ţară, la sfârşitul lui 1947. Din Turcia ajunge în Franţa, se stabileşte la Paris, unde scrie lucrarea Singur pe cerul Stalingradului, terminată în anul 1951. Apoi încearcă să o publice, fără să reuşească. Aşa cum scrie şi pilotul Sorin Tulea în prefaţa cărţii, Profir trăia într-o cruntă sărăcie, dublată de depresie. Întâmplarea face să am un detaliu suplimentar, care se adaugă la cele scrise de Tulea. După apariţia, în 2012, a cărţii mele Aviatori de altădată, am primit o scrisoare din partea profesorului Djuvara, care îmi prefaţase primele două volume şi îmi cunoaşte stilul şi preocupările istoriografice. Scrisoarea conţine un scurt flash-back referitor la Ion Profir….

„Mulţumesc pentru cartea Aviatori de altădată. (…) Închipuieşte-ţi că l-am cunoscut la Paris pe Profir, care în ambianţa pariziană de indiferenţă faţă de nenorocirea ţării noastre, convins că nimeni nu se va mai interesa de isprăvile lui eroice pe frontul de Est, ajunsese într-o stare vecină cu demenţa. Odată s-a urcat pe un acoperiş în plin centru al Parisului, şi ameninţa să se arunce în gol dacă nu i se împlineşte nu mai ştiu ce dorinţă. Era venită în faţa clădirii o întreagă patrulă de pompieri. Au trebuit ore de negocieri cu el, din partea preşedintelui de atunci al Fundaţiei Carol în exil. Jale!” (Neagu Djuvara, scrisoare personală către Daniel Focşa, 8 iunie 2013).

Am ezitat neştiind dacă fac bine sau nu dând publicităţii acest aspect, trist, despre ultima perioadă a vieţii pilotului. Însă dacă există o vină a cuiva, pentru situaţia în care se găsea, atunci aceasta aparţine în primul rând istoriei, şi în subsidiar celor care nu l-au luat în seamă, la Paris, refuzându-i publicarea unei capodopere, a unei lucrări esenţiale privind istoria noastră aviatică şi militară, cum este lucrarea Singur pe cerul Stalingradului.

Ion Profir s-a sinucis la Paris, în anii ’50, cu amintirile sale de război lăsate în manuscris, neinteresând atunci şi acolo pe nimeni (aduse în România în 1992, ele vor fi publicate abia în 1996). Speranţa, legată de România, pe care o mai avea în 1951, atunci când finaliza manuscrisul, nu s-a adeverit (p. 158): „Rămasă singură în mijlocul furtunii, această ţară unde am lăsat o parte din mine, şi-a continuat misiunea ei. Chiar dacă unii vor, din interese cu totul egoiste, să treacă cu vederea durerile unor ţări din Estul Europei, va veni un timp – într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat – când aceste răni vor fi vindecate”.